Zbucium de toamnă

Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit peste universul ei, doar al ei... Se simțea mică de tot, într-o lume prea mare pentru bucuriile ei mărunte de ființă visătoare, care nu-și dorise vreodată mai mult decât... să fie fericită. Pășea astfel, plutind pe asfaltul încă umed, din care se ridicau leneș aburi mirosind a frunze veștede, prelungind involuntar agonia pașilor pierduți printre rafale de vânt ce le acopereu și ultima zvâcnire de freamăt. S-a oprit o clipă în fața porții și a oftat. În fond... de ce? De ce tot acest zbucium interior, pentru ca alții să înțeleagă ceea ce ei înseși i-a trebuit atâta vreme ca să priceapă? A închis ochii pentru o clipă, într-o sforțare zadarnică de a-și învinge temerile care o copleșeau de ceva timp. I-a fost însă de ajuns... pentru că uneori e de ajuns să închidem ochii și să visăm...

Vis lunatic

Am visat cândva, demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la marginile lumii. La început nu ne vedeam... pluteam în neştire, învăluiţi în culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii inexistente. Apoi, deodată, într-o clipă de nedumerire candidă, am dat simultan din umeri şi am oftat de dorul răsăritului care se încăpăţâna să nu se mai ivească în depărtări aurorale. Am tresărit şi ne-am întors capetele, tu spre dreapta, eu spre stânga şi am rămas aşa o vreme, siluete firave, în lumina Lunii, încercând să desluşim misterele timpului ireversibil. 

Şotron pe curcubeu

M-am trezit dimineaţă cu un dor nespus de curcubeu... de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi, încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram din nou copil şi alergam în neştire pe un curcubeu imens ce unea emisferele Pământului într-o unică încercare de refacere a echilibrului primordial... Eterna reîntoarcere la inocenţă...

Fetiţa care trăia într-o poveste (III)

Partea I poate fi citita aici, iar partea a II-a aici.

MElise a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai ales că aveau musafiri la oră, dar... nu putuse să scrie altfel. Nu avu timp să-și sfârșească gândurile și să-și pună frâu bătăilor inimii. De undeva, din spatele sălii de clasă, se auziră aplauzele cuiva. MElise nu îndrăzni să întoarcă privirea. O privea în ochi pe doamna învățătoare care, din nou, nu știa cum să reacționeaze. O mână caldă și mare îi atinse ușor creștetul, mângâind-o. Uriașul din spatele ei o privi cu un surâs blând și rosti doar atât, ca un fel de continuare a compunerii:

Fetița care trăia într-o poveste (II)

(Partea I poate fi citită aici)

O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase de la spiriduși că răzbunarea este un lucru fără sens. Plănuia mai degrabă o lecție de copilăreală pentru toți cei care luau în râs felul ei de a privi lumea. Nu se grăbea, pentru că învățase de la un vraci bătrân că lucrurilor bune și frumoase le trebuie timp ca să poată fi înțelese de oameni.

Fetița care trăia într-o poveste (I)

Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii.

„A fost odată ca niciodată...” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când era mică, la fel ca și cele pe care le citise mai apoi singură, începeau și se sfârșeau într-un trecut atât de îndepărtat de lumea în care trăia.

Dezlipeşte eticheta!

Moto: Copiii nu au coduri de bare

Ieri am cunoscut-o pe Nona. Stătea ghemuită pe una dintre băncile proaspăt vopsite din parc. N-aş fi remarcat-o, poate, aşa mică şi chircită pe scândurile lucioase, mirosind încă a vopsea, dacă o bătrână cochetă nu s-ar fi răstit la ea: „Mizerabilo, nu ţi-e ruşine? Dă-ţi picioarele jos de pe bancă! E banca ta personală cumva?” Nu, nu era banca ei personală, fireşte. Cu toate că, la cât de des se aşezase pe ea în ultimele două luni, ar fi putut să pretindă că este... Nona nu a ripostat la glasul piţigăiat al bătrânei. Şi-a coborât uşor tălpile pe pavelele din faţa băncii şi a şters cu dosul mânecii urmele mici de pe scândura maronie, dintr-o singură mişcare ce inspira deopotrivă umilinţă şi vinovăţie asumată. Cred că a schiţat şi un gest care ar fi trebuit să fie urmat de cuvinte prin care intenţiona să se scuze. Cotoroanţa dispăruse însă pe aleea dinspre foişor, aşa că vorbele-i rămaseră fetiţei pe buze, fără să-şi mai urmeze cursul.