redirect

duminică, 8 septembrie 2013

La picnic sau la flashmob, suntem cetățeni europeni

Scriam cu ceva timp în urmă despre o inițiativă lăudabilă a unui grup de 24 de elevi de la Liceul Teoretic de Informatică ”Grigore Moisil” din Iași, care au conceput și implementat în această vară un amplu proiect de campanie, sub titlul EUROLIIS – Drepturile noastre în Uniunea Europeană, proiect înscris în compentiția Euroscola, organizată și în acest an de către Parlamentul European și având ca obiective esențiale popularizarea drepturilor cetățenilor europeni în rândul tinerilor, precum și informarea acestora cu privire la importanța participării la vot pentru alegerea reprezentanților țării în Parlamentul European. Eram convinsă atunci și cred în continuare cu tărie că acțiunile acestor tineri entuziaști vor contribui la schimbarea unor mentalități. Și nu spun asta doar pentru că îi cunosc personal și pentru că lucrăm împreună la acest proiect, ci, mai presus de orice, pentru că i-am văzut pe ei înșiși acumulând și disecând informații, i-am ascultat aducând argumente personale în dezbaterea unor probleme care îi privesc pe ei în mod direct în calitate de cetățeni europeni, i-am văzut transformându-se puțin câte puțin în direcția pe care ei doresc să o imprime și altor tineri de vârsta lor, aceea a cetățeniei europene asumate onest, din toate punctele de vedere.
Două dintre acțiunile întreprinse până acum în cadrul campaniei pe care au gândit-o liceenii de la ”Grigore Moisil”, sau de la LIIS, cum mândri le place să se prezinte atunci când sunt întrebați de la ce școală vin, m-au făcut să conștientizez eu însămi că adesea este nevoie doar de puțină bunăvoință, de dorința de a cunoaște și mai ales de dorința de a te adapta și de a evolua într-o direcție pozitivă pentru a înțelege sensul unor concepte care altfel s-ar putea să rămână abstracte și inutile pentru cei mai mulți dintre adolescenți și nu numai.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Zbucium de toamnă

Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit peste universul ei, doar al ei... Se simțea mică de tot, într-o lume prea mare pentru bucuriile ei mărunte de ființă visătoare, care nu-și dorise vreodată mai mult decât... să fie fericită. Pășea astfel, plutind pe asfaltul încă umed, din care se ridicau leneș aburi mirosind a frunze veștede, prelungind involuntar agonia pașilor pierduți printre rafale de vânt ce le acopereu și ultima zvâcnire de freamăt. S-a oprit o clipă în fața porții și a oftat. În fond... de ce? De ce tot acest zbucium interior, pentru ca alții să înțeleagă ceea ce ei înseși i-a trebuit atâta vreme ca să priceapă? A închis ochii pentru o clipă, într-o sforțare zadarnică de a-și învinge temerile care o copleșeau de ceva timp. I-a fost însă de ajuns... pentru că uneori e de ajuns să închidem ochii și să visăm...