Nisa... prima seară – amintirea unei vacanțe perfecte în câteva rânduri efemere

Încerc acum, în liniștea unei după-amieze cu parfum de coji de portocală, să îmi amintesc cum a devenit Nisa destinația vacanței de vară în anul care tocmai s-a sfârșit și adevărul este că nu pot identifica cu precizie datele problemei. Îmi amintesc doar că prin primăvară mi se făcuse un dor nebun de tărâmuri francofone și că, pe de altă parte, ideea de a călători prin ținuturi prin care încă nu mă purtaseră pașii îmi dădea târcoale de ceva vreme. Cu gândul de a merge în Provence cochetam de ceva vreme. Aveam însă minte doar lanuri de lavandă și căsuțe din piatră, împodobite cu iederă, iar Mediterana nu făcea parte din peisaj. 

Un 2016 sub semnul călătoriei și al descoperirilor

Am primit zilele trecute un mail care mi-a rămas în mod straniu în minte, cu toate că, la prima vedere nu este decât un mesaj cu urări de sărbători primit din partea echipei unui hotel în care am stat vara trecută, mesaj ce face probabil parte din strategia publicitară și pe care în mod sigur l-au primit toți cei care, ca și mine, au fost oaspeții hotelului într-un moment sau altul. Chiar și așa, mesajul pe care mi l-au trimis cei din echipa Hotelului Petit Louvre din Nisa, a reușit să scormonească în mine amintiri recente pe care le-am îngropat cumva în suflet în mod deliberat mult prea devreme. L-am primit în limba franceză și în limba engleză, dar prima variantă este cea care mi-a rămas întipărită în memorie…

Apus cu parfum de tei

Îmi dau seama că plănuiesc de mult timp să transform în cuvinte, atât cât îmi stă în putință, gânduri izvorâte din frumusețea locurilor și a oamenilor care mă înconjoară, la propriu, aici, în orașul acesta de care mă leagă atâtea și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață. Ca multe altele pe care le plănuiesc în fiecare dimineață când prelungesc cât pot de mult ritualul nespus al cafelei, intenția aceasta cu aer nostalgic este mereu amânată și lăsată să prindă pânze de păianjen virtuale, pentru simplul fapt că lupta mea cu timpul pare să capete, pe zi ce trece, dimensiuni ireale, ce-mi dau mereu bătaie de cap. Uneori însă am clipe de revelație în care pur și simplu refuz să-mi mai bat capul, uite așa, ca să-i fac în ciudă timpului. E drept că de obici momentele acestea vin pe un fond de oboseală cumplită, care îmi anihilează complet neuronii și dorința de a mă bucura de orice, însă sunt și momente, ca cele de aseară, în care mi se întâmplă să trăiesc din senin bucurii ale unei suspendări temporale... în care singurul lucru care contează este frumusețea clipei, prelungită dincolo de limitele realității, în trăiri unice.

O jumătate de duminică la Anvers

Bruxelles. Dimineaţă. Nori. Vânt. Stare deprimantă. Somn... reloaded. Cam aşa a început dimineaţa mea de azi în prima variantă. A doua, cu ceva îmbunătăţiri de decor, m-a făcut să-mi reamintesc că nu am am prea multe zile de stat aici şi că ar trebui să profit de timpul liber pe care îl mai am. Raza de soare furişată printre frunzele plopilor care se încăpăţânează să rămână verzi mi-a resuscitat entuziasmul leneş în această duminică de toamnă belgiană.

Ziua în care m-am îndrăgostit de Bruxelles

Într-un fel, a fost dragoste la prima vedere... încă din seara în care am ajuns aici, am simţit un fior bizar, care mi-a dat din prima clipă sentimentul că o parte din sufletul meu aparţine acestui loc despre care până nu demult ştiam prea puţine. A doua zi de toamnă este însă cea în care pot să spun, fără niciun dubiu, că m-am îndrăgostit de Bruxelles...

Boema eternei reîntoarceri

Există, cred, în sufletul fiecărei fiinţe care mai păstrează încă o fărâmă de inocenţă a unui paradis orginiar spre care omul se pare că aspiră necontenit de la începuturile lumii încoace,  un loc căruia simţi că îi aparţii într-un mod aproape imposibil de explicat în cuvinte – un loc magic, ascuns printre celelalte tărâmuri, în a căror contemplaţie ne pierdem din când în când în nostalgii efemere. Uneori e chiar locul în care am ales să ne trăim frumos existenţa cotidiană, cu blânda ei monotonie, din care se naşte liniştea îndelung căutată. Alteori e locul în care am copilărit, unde bucuria reîntoarcerii permanente către origini e diluată tandru în clipe de melancolie pe care trecerea inevitabilă a timpului le picură peste bucuriile de altădată. Se întâmplă însă câteodată ca locul acesta, căruia simţi că îi aparţii cu toată fiinţa, într-un fel în care ţie însuţi îţi este greu să înţelegi, să fie departe, atât de departe încât căutarea lui să dureze o viaţă. Ştii că este acolo, undeva, în univers, şi asta îţi dă mereu puterea de a visa. Uneori te descurajezi şi îţi spui că este doar o iluzie a sufletului tău care tânjeşte după frumuseţe pură, dar te încăpăţânezi să speri că vei ajunge cumva acolo, departe, în virtutea unicei axiome care îţi guvernează existenţa efemeră, aceea că totul, absolut totul are un sens în viaţa aceasta. Iar într-o bună zi, mânat de gândul că ai faţă de tine însuţi datoria de a ajunge în locul acela magic, fie şi pentru câteva clipe, porneşti la drum. Îţi înghesui toate visele într-o cutie imaginară, pe care-o ascunzi printre hainele aruncate în grabă în valiză. Şi pleci, împotriva tuturor, în călătoria vieţii tale, către un tărâm al făgăduinţei după care sufletul tău a tânjit mereu. Pleci, fără să ştii dacă te vei întoarce, fără să ştii dacă vei ajunge măcar la o destinaţie. Pleci, pur şi simplu, pentru că simţi că acolo îţi este chemarea...

Celelalte tărâmuri (pledoarie subiectivă pentru contemplație)

Întotdeauna am avut sentimentul că fericirea (fericirea mea vreau să spun, căci despre a altora nu pot emite nicio teorie demonstrabilă) e generată de oameni, de clipe și de locuri – oameni pe care-i iubesc sau pe care i-am iubit într-un fel sau altul, fie și pentru o clipă (da, există iubire la timpul trecut și da, există mai multe feluri de a iubi...), clipe magice și locuri asemenea. De obicei, locurile sunt legate direct sau indirect de oameni și de clipe. Dar nu despre ele vorbesc acum. Ele își au frumusețea lor, dar nu, nu despre decoruri e vorba; ci despre acele locuri cărora simți că le aparții, într-un fel pe care nu-l poți defini cu nicio îmbinare de cuvinte.

Locuri în care ai visat toată viața să ajungi sau locuri în care ai ajuns din întâmplare, altele decât cel în care te-ai obișnuit să respiri cotidianul sau, în mod paradoxal, locuri prin care treci mereu, fără să le bănuiești magia. Locuri în care simți că ești tu însuți, într-un fel anume, pe care nu-l poți împărtăși decât cu propria ființă. Locuri care hrănesc foamea de ducă a sufletului hoinar. Locuri de poveste nescrisă, ale cărei file se scriu cu fiecare secundă pe care o petreci în ele. Un fel de tărâmuri fermecate ale căror imagini umplu spațiile goale care ne guvernează uneori viețile. Locuri...

Mă trezesc adesea răsfoind cu mintea albume imaginare de fotografii păstrate nealterate în memoria sufletului. Îmi trec haotic prin fața ochilor răsărituri pe mare și apusuri în turnuri de metal, nopți cu lună plină aruncată peste dealuri și amieze cu catedrale împietrite-n ger de februarie. E un fel de carusel nesfârșit cu imagini din care mi-e greu să aleg doar una pentru a mă juca din nou cu amintirea locurilor prin care am fost. Îmi place să cred că locurile sunt cele care mă aleg, de fapt, pe mine și că eu nu fac decât să vibrez la amintirea lor și să intru într-un fel de transă contemplativă, rememorând călătorii în care pașii m-au purtat aievea prin colțuri de lume pentru care ei par să se fi născut.

Cu ani în urmă, am crezut o vreme că ar fi trebuit să pictez. N-am avut niciodată talent (sau cel puțin nu destul), însă eram convinsă că pictura ar fi putut fi singurul mod de a mă exterioriza. Îmi amintesc cum, în anii de facultate, am pictat geamurile de la camera de cămin, ca să nu mai văd gratiile. Era ciudat... Peisajul pe care-l mâzgâlisem pe sticlă cu acuarelă se prelingea de fiecare dată când în cameră era prea cald și afară prea frig. Condensul devenise un fel de tehnică spontană prin care acuarela se omogeniza cu peisajul real, de afară... Am încercat de câteva ori și pe carton, dar niciodată pe pânză. Apoi am renunțat. M-am limitat la cuvinte. Sau la tăceri. Ce legătură o fi având asta cu tărâmurile mele magice, nu știu, dar probabil că liniștea nocturnă în care scriu are și ea meritul ei în aceste divagații nevinovate.

Revenind... Încă încerc să-mi definesc sentimentul pe care îl am atunci când poposesc cu mintea în locuri prin care am trecut și-n care am lăsat o fărâmă din mine. Nu-mi explic altfel fericirea sinonimă cu un fel de regăsire de sine, pe care o simt atunci când am norocul să ajung din nou în ele, fie doar și virtual. Îmi place întotdeauna să cred că voi avea cândva ocazia să ajung din nou pe unde am mai fost demult. De fapt, s-a și întâmplat de câteva ori. Nimic nu e mai presus pentru o ființă cu virtuți înnăscute de călător decât această bucurie a regăsirii tărâmurilor aparent pierdute în uitare... celelalte tărâmuri.

În noaptea asta, din nou, Colmar...