redirect

joi, 26 iulie 2012

Pățanie cu limonadă


Nu m-am gândit de prea multe ori ce înseamnă să fii părinte de un singur copil, de doi sau de mai mulți copii. Cred că a fi părinte le implică, într-un fel, pe toate. Nu există setări pentru o situație sau alta, ci lucrurile se trăiesc, respectiv se învață, din mers. Cu toate astea mi-am pus de câteva ori problema diferenței destul de mari de vârsta dintre copiii mei și asta nu pentru că mă preocupă excesiv aspectul, ci pentru că, vrând nevrând, trebuie să fac față din când în când mirării, inexplicabile pentru mine, a unora de prin jurul meu. În orice caz, iau lucrurile ca atare... Elisa e destul de mare ca să înțeleagă anumite lucruri despre bebeluși și asta mă face să fiu mai puțin stresată decât aș fi fost în mod normal atunci când își manifestă dorința arzătoare de a sta cu Tudor și de a se juca cu el în felul ei. Mai mult, e chiar relaxant uneori... pentru că mă salvează adesea de maratonul între bucătărie și dormitor, care, nu de puține ori se transformă în probă cu obstacole, dat fiind faptul că bicicleta Elisei și căruciorul lui Tudor sunt parcate pe holul dintre cele două camere. Nu vă imaginați că asta se întâmplă prea des, nici că profit de copilul mai mare dându-i sarcină să aibă grijă de cel mic. Detest genul ăsta de responsabilizare (știu eu ce spun!), dar, ca orice mamă disperată uneori, încerc să îmbin lucrurile în așa fel încât toată lumea (adică noi trei, care petrecem timpul împreună de dimineața până seara de când a luat Elisa vacanță) să fie mulțumită.

Astfel fiind orânduite lucrurile, ieri i-am lăsat pe amândoi în sufragerie, în timp ce eu îmi terminam oarecare treburi inutile prin restul casei. Evident, cu indicațiile de rigoare – Ai grijă să nu-l lovești! Ai grijă să nu se înece dacă îi dai suzeta! Ai grijă să nu-i intre părul tău în ochișori când îl pupi! Ai grijă... Un șir lung de avertismente, rostite ca o poezie în timp ce mă aflam în camera cealaltă, încercând să mă concentrez la oareșice treburi mai intelectuale decât gătitul, șir întrerupt invariabil de același răspuns – Bine mama! – și de chicotelile celor două minuni zglobii.  N-am făcut eu prea mare brânză cu ale mele treburi, pentru că fundalul sonor nu-mi era tocmai prielnic, însă la un moment dat mi-am dat seama că încep să am spor și m-am mirat de ce. Conexiunile neuronale s-au activat instantaneu și mi-am dat seama brusc că dincolo era o liniște cam bizară. Am sărit instinctiv ca un arc și, din două mișcări, am ajuns în sufragerie...

Tablou realist cu efecte comice – Elisa și Tudor, foarte serioși, împărțeau frățește... un pahar de limonadă. Concret, Elisa își muia tacticos degetul în pahar, apoi îi ungea buzele lui Tudor care și le lingea la fel de tacticos și de satisfăcut. Când m-au văzut au făcut amândoi niște ochi mari, încât, pe moment, nici nu știam dacă să râd sau să mă enervez. Am început s-o cert pe Elisa, ei i s-au umezit ochii, Tudor se uita când la mine, când la ea, iar la întrebarea mea furioasă – Cum ai putut să-i dai limonadă? – Elisa a răspuns inocent – Am crezut că-i place. Iar Tudor, confirmând din priviri, a scos un chiot de bucurie, urmat de un râset ștrengar. Cum să nu te topești în astfel de momente?

P.S.: Evident, ca un părinte pisălog ce sunt, am ținut-o cu supărarea încă vreo jumătate de oră, încercând să-i explic Elisei de ce nu are voie să-i dea lui Tudor limonadă. Asta până când a venit în vizită Sister, care și-a amintit un episod similar, petrecut cu mulți ani în urmă, în care protagonistele eram noi două și limonada era înlocuită de ciocolată... Vorba românului, așchia... Și uite așa, am început noi diversificarea alimentației lui Tudor, sfidând orice regulă, cu... limonadă.


vineri, 20 iulie 2012

Babele, Becali și plagiatu’


Menționez din start că nu am citit teza de doctorat a lui Victor Ponta și nici nu intenționez să-mi irosesc vreodată puținul meu timp liber făcând acest lucru. Prin urmare, nu mă simt îndreptățită să fac vreun comentariu despre mai sus numita teză.

Și totuși, trebuie să recunosc că de ceva vreme, mai exact de când a luat amploare povestea cu plagiatul, mă simt hărțuită intelectual. Prin urmare, vreau nu vreau, mă văd pusă în situația de a reflecta asupra problemei (nu a tezei în sine, ci a consecințelor care au decurs în urma evenimentelor generate de aceasta). Nimic nou până aici (și probabil că nici de aici încolo). Sub o formă sau alta, înțeleg că plagiatul a devenit brusc problemă națională și că, dincolo de faptul că suntem sufocați zilnic cu știri despre el, tot românul a devenit brusc și deodată (pleonasmul e intenționat!) interesat de plagiat (nu doar al lui Ponta, ci de plagiat în genere, ca problemă academică, de moralitate etc. etc.). În tot timpul care s-a scurs de la apariția în presă a zvonului de plagiat și până astăzi am avut mereu tentația să meditez măcar puțin pe marginea subiectului, nu că i-ar fi păsat cuiva de gândurile mele, dar măcar așa, ca să-mi calmez nervii tociți de atâția ani petrecuți în sistemul de învățământ românesc (știu, știu, nu m-a obligat nimeni nici să fac școală și nici să mă fac profesor...). N-am găsit însă răgazul necesar să o fac. Și totuși am observat că lumea din jurul meu o face nestingherită, indiferent dacă e în temă sau nu cu ceea ce înseamnă o teză de doctorat.

Am tot zâmbit cu amărăciune la gândul că un doctorat făcut în România nu va mai valora în curând nimic (asta dacă acum o fi valorând ceva…) și că, de fapt, asistăm la niște jocuri politice murdare, atât de murdare încât niciun Ariel nu le-ar mai putea curăța. Într-una din zilele săptămânii trecute zâmbetul mi s-a transofrmat însă într-o scârbă existențială în momentul în care, în toată furia asta a plagiatului, l-am auzit dându-și cu părerea despre chestiunea în cauză pe nimeni altul decât pe Becali. Da, Becali, ăla de învârte fotbaliști, oi și miliarde ca pe bilele de alba neagra. Da, Becali ăla care se lăuda atunci când a ajuns europarlamentar (prin mărinimia electoratului... același care se va prezenta cuminte duminica viitoare la referendum...) că nu știe engleză, dar că o repetă de două trei ori pac! pac! și se rezolvă... Da, Becali ăla cu clase puține, dar cu gură mare, chiar el și-a dat cu părerea despre chestiunea arzătoare a plagiatului. Am văzut doar câteva minute din emisiune, întâmplător, suficiente însă ca să mă apuce un râs tragic. Becali vorbind despre cât de frumos e plagiatul, despre ștampila de doctor și despre cum plagiază el ceea ce îi place... grotesc, absurd, tragic? Nici nu știu cum e... Mă întreb ce-o fi fost în mintea doamnei Drăgotescu, jurnalistă „serioasă” de altfel, să deschidă un astfel de subiect, avându-l ca invitat pe individul menționat.

A doua zi, ca un făcut, pe o bancă în parc, trei babe (pardon, doamne în vârstă) discută aprins, gesticulează și râd cu gurile până la urechi. Despre ce oare? Mă apropii mai mult involuntar, pentru că în zona aceea vin porumbeii și Elisa e încântată să le dea de mâncare. Nu, nu se poate... tot despre plagiat !!! Ei nu se poate, ba se poate cum să  nu... Dacă Becali o face și încă pe un post de televiziune cu audiență mare, atunci ce le-ar opri pe bietele femei? Aud, fără să vreau, o parte din discuție. Una – Păi ar trebui să-și dea demisia bre! Alta – Da’ di ci bre? Ce-o făcut? Prima – Cum ce-o făcut? N-ai auzit cu plagiatu’ ista. Amu nu știu cum o făcut, da’ cică o furat. A doua – Ei cum o furat, doar plagiatu’ nu-s bani. A treia (cu vădite veleități de politolog) – Lasî bre că nu moare nimini. Ce-o furat? Când o furat? Îi băiet tânăr, di viitor, nu ca hodorogu’ ista chior di ne-o mâncat zâlili! Îmi vine să le urlu să tacă naibii că habar n-au despre ce vorbesc, că nici nu știu cu ce se mănâncă plagiatul și să le întreb cum de mai trăiesc încă și au timp de filozofat pe bancă în parc de vreme ce le-a mâncat cineva zilele? Renunț însă rapid la pornirile lăuntrice. La urma urmei cine sunt eu să le judec?

După câteva astfel de episoade desprinse parcă din teatrul absurdului, condimentate cu știri pe tema referendumului și cu dezbateri interminabile și incoerente pe aceeași temă, ieri citesc într-o postare a unui amic pe Facebook cum că s-a decis – care va să zică Ponta nu a plagiat. Punct. Rămân mută. Abia acum înțeleg rânjetul tâmp și replica invariabilă „Mă voi supune deciziei comisiei de etică”. De parcă ar trebui să mire pe cineva...

Și ce treabă am eu cu toate mizeriile astea, în fond? Păi uite că, întâmplător, am... trecând peste alte diferențe inerente, marea deosebire între mine (sau mulți alți intelectuali care se simt revoltați de toată mascarada asta a plagiatului) și Becali / babele din parc este că spiritul meu de om care și-a consumat neuronii muncind câțiva ani la un doctorat făcut la o universitate din România se simte jignit. Jignit de faptul că mediului academic românesc i se va pune de acum înainte încă o etichetă murdară în plus (pe lângă altele pe care le avea deja). Jignit de faptul că în timp ce unii își rod coatele prin biblioteci și își dedică nopțile unui scop intelectual nobil, alții dau copy-paste, iar în final cu toții primesc aceeași ștampilă, vorba ăluia cu oile. Eh, sărmane spirit, cin’ te pune să fii treaz? Mai ai o șansă, fă-te imbecil, dacă ți-e cu putință!

Epilog: Una peste alta, un lucru e sigur – singurul lucru bun din toată tevatura asta este că peste 90% dintre români au mai învățat un cuvânt nou, altfel spus au devenit mai deștepți. Nu m-ar mira ca atunci când mă voi întoarce la școală și voi preda lecția despre vocabular să aflu că pe lista vocabularului fundamental a mai fost inclus un cuvânt. Care va fi următorul?

duminică, 15 iulie 2012

Revelații de părinte și nostalgii de adolescentă


M-am străduit toată săptămâna să găsesc câteva clipe în care să-mi adun gândurile și să le fac vânt apoi pe taste, pentru a le împrăștia în eterul virtual. N-am reușit, cu toate că aveam cel puțin două teme de meditație (pe care le-am trecut pe o listă la fel de virtuală cu teme de gândit și de simțit). Nu știu dacă e de vină căldura asta agasantă, faptul că nu reușesc să mă readaptez la mediul citadin după săptămâna atât de calmă petrecută în locul copilăriei sau e pur și simplu o lipsă de organizare în tot ceea ce fac. În fine... printre știri care se repetă obsesiv, printre momente absurde care mă fac să plonjez într-o realitate enervantă tocmai când sunt pe punctul de a evada din ea, mai am și clipe în care îmi amintesc cine sunt sau, mai degrabă, descopăr că sunt și altcineva decât mă obișnuisem să fiu. Azi, bunăoară... Elisa a plecat în tabără. Prima tabără în care pleacă singură, cu un grup de copii pe care nu îi cunoaște, pentru șapte zile. Un fapt banal, în fond... și totuși, ziua de azi mi-a fost marcată de această plecare, într-un fel pe care numai cei care sunt părinți de copii mari îl pot înțelege.

Ne-am trezit de la 4 jumătate, pentru că la 5:30 trebuia să fim în autogară. Mi-am pus ceasul să sune de două ori, dar am reacționat rapid de la primul zgomot al soneriei. Am deschis ușor ușa de la camera Elisei. Era trează deja, dar se făcea că doarme. M-a amuzat. Mi-am amintit brusc cum nu puteam să dorm înaintea unui astfel de eveniment, pe vremea când eram de vârsta ei. S-a mișcat de zece ori mai rapid decât în diminețile în care se pregătește pentru școală, nu a făcut mofturi la micul dejun, cu toate că era foarte devreme. S-a pieptănat singură și a fost gata înaintea mea. Pe moment n-am realizat toate aceste lucruri, dar acum, când mă gândesc la ele îmi dau seama cât de mult trebuie să fi însemnat pentru ea ziua aceasta. Am pornit în pas alert spre mașină. Și-a cărat singură rucsacul și trolerul, ca să exerseze. N-a protestat deloc, ba chiar s-a oferit să mă ajute să ridic trolerul în portbagaj. Pe drumul spre autogară am făcut un fel de conversație tipică părinte – copil, cu replici tipice de genul „Vezi, ai grijă să...” și răspunsuri concise, la fel de tipice – „Da mamă, am reținut!”. Am ajuns prea repede (doamne, cât de tare mă enerva mama când mă punea să mă trezesc atât de devreme, ca să nu întârziem și eram nevoită să aștept cel puțin un sfert de oră până veneau ceilalți copii...), dar minutele au zburat și mai repede. S-au strâns toți copiii – unii cu părinți, alții singuri – au urcat, le-am făcut din mână și... gata. Cu zgomot surd, autocarul s-a îndepărtat pe șoseaua încă goală la ora aceea matinală de dumincă. Am rămas acolo nemișcată pentru câteva clipe, printre părinții aceia pe care nu-i cunoșteam și care povesteau toți același scenariu, cu alte replici – „A mea nu a vrut să-și ia haine groase...”, „Vai dragă, i-am pus cu forța un hanorac și o geacă...”. Îmi trecea prin minte seara dinainte, în care timp de vreo oră am făcut împreună cu Elisa bagajul... Regretam din suflet toate observațiile pe care i le făcusem în ajun, dar mă felicitam că am lăsat-o să-și ia toate hainele pe care și le alesese (deși, probabil că nu va purta nici jumătate dintre ele) și că i-am amintit să nu-și uite parfumul preferat și perechile de cercei colorați.

M-am desprins brusc din grupul mamelor care nu se dădeau plecate din autogară. Pe drumul de întoarcere mi-am lăsat sufletul cuprins de un soi de vertij pe care nu l-am mai simțit de ceva vreme. Mi s-a pus un nod în gât, ca și cum tocmai aș fi trecut un examen important. Mi s-au umezit ochii și gândurile mi se frângeau în mii de silabe, apoi, brusc, se contopeau într-un fel de căldură intensă care îmi pulsa în fiecare bătaie a inimii. Nu știu dacă era din cauză că trăiam, prin Elisa, clipe din propria adolescență sau pentru că, așa, cu toată zăpăceala mea, am realizat brusc (pentru a câta oară oare?) că am o minune de fată, că Elisa e copil mare, că sunt o mamă care, după toate probabilitățile, va fi mai stresată decât propria mamă, că...

În explozia asta sentimentală, am conștientizat pentru o clipă faptul că de ceva timp nu m-am mai bucurat de un răsărit atât de frumos. Cu soarele răsărind în stânga, am pornit-o spre casă, unde mă aștepta o altă minune mică, care urma să se trezească și să-mi umple ziua de bucurie. Și peste toate, în boxe răsuna un refren pe care Elisa mi l-a pus de nu știu câte ori în ultima săptămână, întrebându-mă dacă-mi place... We are young...We are young ...Să fie oare un paradox faptul că de la un moment dat în viață începem să ne simțim în egală măsură tineri și bătrâni atunci când ne privim propriii copii?

marți, 10 iulie 2012

Excesul de zel și prezumția de nevinovăție în supermarketurile românești


Poate că nu e cel mai potrivit titlu pentru câteva fraze pe care unii le vor considera fără rost. Suntem în România, deci ne așteptăm la orice, mai ales atunci când vine vorba de comercianți, nu? Ei bine, nu... uite că eu mă încăpățânez de fiecare dată să am pretenții de civilizație, chiar dacă, de cele mai multe ori mi se zâmbește stupid (cu subînțelesuri de genul Ce mai vrea și asta...?) sau, uneori, mi se răspunde prostește cu replici idioate, lipsite de bunul simț elementar. Trecând însă peste metafora titlului, iată, pe scurt situația hilară în care m-am aflat duminică seara în Carrefour Era – Iași. (Menționez că totul se întâmpla după o sâmbătă seara cu somn puțin, o duminică toridă și o călătorie cu mașina de la Pașcani la Iași pe aceeași vreme caniculară. Spun asta doar așa, ca să mi se acorde circumstanțe atenuante în privința nervilor exteriorizați subit...)

Așadar, duminică seara, lume puțină în complexul Era, numai bine de făcut rapid câteva cumpărături care să umple frigiderul rămas gol cât am fost la țară. Recunosc că nu mă încântă plimbatul căruciorului printre rafturile niciunuia dintre supermarketurile ieșene și că dacă, prin absurd, mi-aș dori să-mi induc o stare de iritare, acesta ar fi probabil mediul perfect pentru reușită. Oameni mulți care mereu găsesc un motiv să se îmbulzească, fie pentru promoții, fie la cabina de probă, fie la casă, oriunde... Personal format în majoritate din indivizi constipați, care se simt ofensați dacă le reproșezi ceva sau care au prea puțini neuroni ca să proceseze o informație despre un produs care te interesează... Lista e lungă și nu e cazul să aprofundăm acum subiectul. Duminică am mai adăugat însă încă un motiv care să mă facă să detest supermarketurile românești (știu eu bine ce spun!) și Carrefour-ul în mod special.

Concret... Soțul meu o ia înainte, în timp ce eu și Elisa intrăm într-un magazin cu articole pentru copii, situat chiar lângă intrarea în supermarket. Îl văd că gesticulează și conversează de zor cu un nene (că domn nu-i pot spune, oricât m-aș strădui) care înoată într-un sacou soios, negru-gri și poartă în piept cu mândrie un soi de insignă. Mă apropii, să văd care-i baiul. Nu puteți intra, zice nenea, decât dacă înfoliem rucsacul. Bine, îi explică soțul meu, dar v-am spus, nu avem în el niciun produs care s-ar putea găsi în Carrefour... și îi enumeră rapid ce conține rucsacul (unul mic, de altfel), specificându-i că avem în el batiste, biberon, scutece și alte produse pentru bebelușul aflat în căruțul pe care eu îl legănam de zor. Nenea se uită încurcat la el, apoi la mine și la căruț, de parcă ar fi încercat să evalueze probabilitatea ca noi să fim niște hoți camuflați, care au intenția de a ascunde prin rucsacul și așa plin cine știe ce comori care se aflau în Carrefour. Meditează o secundă, apoi zâmbește tâmp și ne spune că nu se poate. Dacă vrem să intrăm trebuie să ne înfolieze musai rucsacul. Bine domnule, zic, dar nu credeți că e exagerat? Dar poate am nevoie de vreun medicament pentru bebe, în jumatea de oră pe care o petrec în supermarket sau de biberon sau de... Tipul se uită vag încurcat la mine, clipește des, simte cu siguranță iritarea mea crescândă și caută cu disperare o soluție. Nu știu... zice încurcat. Apoi, cu un elan salvator – Așa scrie acolo, nu vedeți? Ridic ochii spre un carton pe care scrie într-adevăr că la intrarea în magazin trebuie înfoliate mai multe tipuri de bagaje, printre care și rucsacul (deși nu se specifică nicio dimensiune). Bun, zic, dar dacă nu am niciun produs similar cu cele comercializate și, în plus, vedeți că am în el obiecte pentru bebeluș, de care aș putea avea nevoie înăuntru, care e logica insistenței dumneavoastră? Răspunsul rămâne invariabil – Nu știu, așa scrie, eu nu-mi fac decât datoria! – iar enervarea mea e într-un crescendo alert. Al naibii datorie, dom’le! Cedez totuși, dar încerc să găsesc o cale de mijloc (cu toate că mă simt jignită de faptul că mi se pune din start eticheta de posibil hoț), care să mă scutească de alte explicații, la ieșire – Bine, înfoliați-l, dar dacă am nevoie de ceva din el să știți că rup folia dacă va fi nevoie. Nenea râde satisfăcut și-mi răspunde, plin de sine – Treaba dumneavoastră, dar să știți că la ieșire vă controlăm în el dacă nu e înfoliat. Gata, până aici! Izbucnesc – O să mă controlați pe naiba! Poate doar dacă vă spălați pe mâini înainte. Și apropo, nu vreți să înfoliați și căruțul, cu bebeluș cu tot? Că are buzunare mai mari decât rucsacul!!! Individul se uită ușor speriat de reacția mea și de tonul schimbat brusc, clipește iar încurcat, apoi își recapătă zâmbetul tâmp, găsind soluția salvatoare – Nu doamnă, nu se poate, că nu scrie și de căruț, nu vedeți? Numai de rucsac. No comment!

Post scriptum:

M-am lăsat în cele din urmă păgubașă, am înfoliat rucsacul și l-am desfoliat imediat cum am intrat în supermarket, mi-am făcut cumpărăturile (cu o lipsă de chef mai mare decât de obicei) și am rememorat instantanee cu supermarketuri din alte țări, în care am intrat de suficiente ori încât să știu că e stupid să ți se ceară să înfoliezi un rucsac la intrare pe motiv că, vezi doamne, e posibil să fii vreun infractor deghizat în om normal.

La ieșire, am observat în treacăt cum nenea în sacou soios își făcea în continuare cu mândrie datoria. Nu remarcase că, în timp ce înfolia de zor geanta prea mare a unei doamne, i-au scăpat vreo doi potențiali infractori cu poșete cam mari și cu ghiozdane în spinare care au intrat în magazin. Mi s-a făcut deodată o scârbă existențială, aceeași care mă face să constat fără rost, pentru a nu știu câta oară, că trăiesc într-o țară pe dos, în care anarhia domnește sub masca patriotismului ipocrit și din care nu am plecat atunci când am avut ocazia să o fac pentru că sunt prea sentimentală.

vineri, 6 iulie 2012

Perfect Sense (2011) – suntem ceea ce simțim



Îmi imaginam că voi începe șirul postărilor pe blog cu un text având un aer experimental mai pronunțat sau cu un text bine ancorat în realitate. Nu mi-am propus să încep cu ceva anume, dar, în tot cazul, nu mă gândeam că voi începe cu impresii despre un film. Și totuși o fac. Din două motive. Pentru că l-am văzut acum două zile, în urma unei recomandări absolut întâmplătoare citite pe forumul DC și impresiile sunt încă „la cald”, cum ar spune cineva și pentru că, scoasă sau nu din context, ideea oamenilor privați de simțuri se potrivește oarecum cu atmosfera tensionată la care românii iau parte sau doar asistă ca simpli spectatori neputincioși zilele acestea.

Perfect Sense este un film european, britanic mai exact (și asta îl plasează deja, din start, într-o categorie aparte), cu un buget independent (lucru care nu garantează neapărat ceva, dar care atrage cu siguranță atenția), care are în centru vulnerabilitatea ființei umane. Despre David Mackenzie nu auzisem înainte de a fi citit câte ceva despre acest film, iar Ewan McGregor și Eva Green îmi erau cunoscuți doar tangențial. Așadar, mister total. Recunosc că uneori mă fascinează astfel de circumstanțe cinematografice, pentru că adesea îmi este dat să trăiesc adevărate revelații în domeniu. Firește, mai sunt și excepții, materializate în dezamăgiri profunde și în sentimentul enervant că am pierdut o oră sau două din viață vizionând cine știe ce capodoperă de doi bani.


Revenind însă la  Perfect Sense ... Scenariul nu e cine știe ce – debutul unei povești de dragoste atipice, între un el pragmatic, bucătar șef și o ea introvertită, medic epidemiolog, pe fundalul unei pandemii care bulversează întreaga planetă și de aici o întreagă dramă. Nu asta este însă esența filmului, care, de altfel, e departe de siropoasele producții americane în care un virus distruge planeta și un erou o salvează. Esența, de data aceasta, este epidemia în sine, una bizară, despre care e greu de crezut că ar putea exista în realitate – oamenii își pierd pe rând toate simțurile, având manifestări succesive de isterie combinată cu furie, melancolie sau impulsuri grobiene. Reacțiile imediate de panică sunt urmate de reveniri repetate la normalitatea care este re-creată în conformitate cu circumstanțele pierderii unui alt simț – la început mirosul, apoi gustul, urmat de auz și, în cele din urmă, de văz. Iar povestea de dragoste nu face decât să accentueze contrapunctic și paradoxal ceea ce în mod curent ni se pare atât de firesc – faptul că, deposedată de simțurile fiziologice, ființa umană poate să supraviețuiască prin altceva, printr-un alt simț, aflat deasupra celorlalte.

Fără să fi făcut mare vâlvă (eu am auzit despre el cu totul întâmplător...), filmul s-a bucurat, se pare, de aprecieri. Nu excelează în ceva anume, însă are un mesaj care nu are cum să nu te sensibilizeze. Într-o lume în care suntem jucători în propriul destin sau spectatori la destinele altora, într-o lume în care ne scapă, de cele mai multe ori, esența lucrurilor și ceea ce ar putea conta cu adevărat în această perindare a noastră haotică prin univers, un film ca  Perfect Sense ne face să ne întoarcem spre noi înșine și să ne întrebăm dacă nu cumva ne lăsăm prea des înșelați de simțuri – altele decât acela care ne definește ca oameni.

De ce… un blog?


E o întrebare la care am încercat să-mi răspund, involuntar, din clipa în care mi-a trecut prin minte ideea că aș putea să scriu / să creez/ să fac (nici nu știu care e verbul cel mai potrivit) un blog. Nu prea am reușit sau cel puțin nu am găsit un răspuns clar, care să aibă o logică în cursul firesc al realităților pe care le trăiesc eu. Un blog… nici măcar nu mai e la modă (nu că mi-ar fi păsat prea mult de acest aspect). E plin internetul de blogspot și de wordpress și de alte asemenea terminații puse în coada unor denumiri năstrușnice sau a numelor unor indivizi care simt nevoia să-și transforme elucubrațiile în cuvinte înșirate frumos în casete colorate care alcătuiesc un univers nelimitat. Revin, așadar, la întrebare și acum, cu câteva minute înainte de a-mi lansa în neantul virtual gândurile transformate în cuvinte scrise iluzoriu pe o hârtie inexistentă.

Nu voi fi ipocrită, pentru că nu-mi stă în fire. Recunosc că am inventariat de-a lungul timpului (da, ideea blogului mă bântuie de ceva vreme) mai multe motive pentru care aș putea scrie un blog. Enumăr la întâmplare câteva (care nu sunt neapărat și cele mai importante). Să scriu un blog pentru că... e un mod accesibil de a-mi exterioriza trăiri într-o notă oarecum estetizantă, pe care altfel aș rătăci-o printre tonalități ridicate sau lacrimi înghițite în secunde pe care n-aș vrea să le pierd; pentru că... e o bună modalitate de a comunica cu mine însămi, de a-mi încropi amintiri (fie ele și virtuale) pentru vremuri în care nu vor mai fi rămas decât amintirile; pentru că... nu am curajul să mă apuc să scriu literatură, deși mi-am dorit toată viața să fac asta; pentru că... nu am timp să țin un jurnal (mai mult sau mai puțin intim), deși mi-am propus de nenumărate ori să îl țin; pentru că... Există, probabil, zeci de alte motive care, aglomerate în subconștient, m-au făcut ca, în cele din urmă, să-mi petrec câteva ore bune în fața laptopului pentru a găsi o formă care să se armonizeze, fie și parțial, cu un conținut care urmează să umple acest spațiu încă gol.

De câteva ori am încercat să-mi imaginez posibili cititori ai blogului meu și reacțiile lor mai mult sau mai puțin spontane. Nu e un act de vanitate, ci mai degrabă un soi de pragmatism (in)voluntar care mă însoțește de cele mai multe ori în toate acțiunile mele, oricât de iluzorii ar fi ele. Să vedem... cine ar putea plonja în Fascinație... Prietenii (cei puțini pe care îi am), cu care voi împărți, probabil, o parte dintre subiecte, în lungi dialoguri de dragul artei de a conversa; copiii mei, atunci când vor mai crește și vor fi (poate) curioși să-și cunoască și altfel mama; tatăl meu, căruia îi vor da lacrimile uneori și care-mi va reproșa că nu scriu o carte; soțul meu (în cazul în care îi voi spune să citească ceva anume...) care-mi va face același reproș; sora mea, care va zâmbi cu subînțeles atunci când va citi anumite rânduri. Cine altcineva? Poate... cunoscuți care cred că mă cunosc îndeajuns ca să-mi judece gândurile; elevi care sunt curioși să știe ce altceva mai face profa de română atunci când nu predă funcții sintactice și nu corectează teste; poate... oameni care mă disprețuiesc (vor fi existând și din aceștia...) și simt nevoia să-și alimenteze ura... Cine știe. În tot cazul, pe lângă toți aceștia, vor ajunge cu siguranță pe aici și necunoscuți. Reacțiile lor nu le pot anticipa. Și nici nu mi-aș dori. Unde ar mai fi farmecul imprevizibilului? Voi vedea, de mâine.

Arunc o privire în colțul ecranului, în timp ce-mi alint simțurile cu un strop de cafea rămas pe fundul unei cești de pe noptieră și-mi dau seama că e demult deja mâine. Și încă nu (mi-)am găsit motivația perfectă (sau măcar plauzibilă) de a mă juca (măcar am găsit verbul potrivit) cu gândurile transformate în cuvinte. Îmi amintesc că mi-am dorit cu ardoare atunci când eram copil (și încă mai visez uneori la asta) să existe o mașinărie care să transforme gândurile și sentimentele în cuvinte, fără să fie nevoie să scriem sau să vorbim – un fel de aparat conectat simultan, prin usb sau wireless, la suflet și la creier, care să absoarbă tot ceea ce ființa poate să trăiască în interiorul ei și să transforme în cuvinte. Poate că, într-un fel, acesta este motivul real – o dorință refulată de a nu rata nimic din ceea ce îmi este dat să simt/ să gândesc/ să trăiesc. Poate...

Cărți pentru minte și suflet

În această categorie nu există deocamdată postări.

Filmoteca virtuală

În această categorie nu există deocamdată postări.

Realism (in)voluntar

În această categorie nu există deocamdată postări.

Gânduri pentru minunile mele

În această categorie nu există deocamdată postări.