Pe bicicletă, pe jos sau călare, cărțile copilăriei trebuie promovate!

O vorbă veche spune că niciodată nu e prea târziu, pentru un lucru sau altul pe care ni-l punem la un moment dat în minte să îl facem. Adevărul adevărat este că uneori e târziu, oricât de mare ar fi voința și oricât de infinită speranța. Există însă și lucruri de suflet, care nu au un loc și un timp anume și care se fac la nesfârșit atunci când există dorința de bine și de frumos. Eu cred că fiecare ființă ce mai păstrează încă o fărâmă din visele copilăriei are un astfel de lucru pentru înfăptuirea căruia nimic nu ar fi niciodată pea mult au prea târziu.

O poezie care se vrea citită desculţ - provocare semnată de Liviu Alexa

A citi poezie este astăzi pentru unii dacă nu un soi de tabu desuet, cel puţin o sminteală neînţeleasă. Când naiba să mai citeşti poezie între două postări pe Facebook, o raită dată prin mail şi vreo câteva alte zeci de clicuri la întâmplare prin haosul virtual? Ei bine, uite că se mai găsesc unii care nu doar că citesc poezie, ci se încăpăţânează s-o şi scrie ba, mai mult, vor cu tot dinadinsul să o servească pe tavă unui public care-şi petrece o mare parte din timp pe internet. Pare ciudat, nu-i aşa? Cu atât mai mult cu cât autorul năzbâtiei este dispus să plătească pentru a vedea reacţiile cititorilor care se presupune că-i vor fi citit născocelile din scoarţă în scoarţă. Strategie publicitară, bani irosiţi din simplul motiv că sunt prea mulţi, sminteală de visător incurabil…? Cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Liviu Alexa când a decis să pună pe eşafodul nemilos al unei critici mediocre gâtul senzual şi vulnerabil al poeziei sale, încuiate strategic într-un volum care, la prima vedere, te face să te îndoieşti de ceea ce vei găsi dincolo de coperta roz, garnisită cu un titlu pe măsură: Cum să ai orgasm în 3,5 paşi. Dar, vorba iluştrilor înaintaşi, să criticăm cartea, iar nu persoana! Să purcedem, aşadar, la drum…

Urme pe zăpadă

A trecut ceva vreme de când... La fel cum s-au scurs zile multe de când... Dar ce mai contează, faptul este oricum consumat şi nu am de gând să construiesc lamentaţii inutile pe tema căutării timpului pierdut sau a zăpezii buclucaşe care ne-a dereglat bioritmul în ultima săptămână. Aş putea să o fac, la o adică... dar aş fi ipocrită, pentru că eu n-am simţit nimic, nici măcar un pic de furie, în niciuna dintre dimineţile astea de un alb bizar. Aşa că mai bine nu... Şi totuşi e straniu, pentru că în mintea mea se fac involuntar nişte legături...

Am ieşit din casă cu două zile în urmă. După prognoza meteo şi după lacrimile virtuale de crocodil care au inundat Facebook-ul, din dorul nemărginit de primăvară al unora, metamorfozate în umor sarcastic sau de doi bani de alţii, mai spirituali, mă aşteptam să fie prăpăd. În fine, asta nu are prea mare importanţă. Trebuia să duc nişte cărţi la Centrul Cultural Francez (care, de fapt, a devenit, între timp, Institutul Francez), motiv suficient ca să ignor temperatura de afară. Săptămâna trecută am trecut pragul clădirii albe, după un răgaz de aproape 3 ani. M-a trecut un fior straniu când bibliotecara m-a întrebat dacă am mai avut vreodată permis acolo. Fireşte că am avut... Mi-am petrecut anii de liceu pe acolo şi multe dintre zilele mele de studenţie. Apoi... apoi vizitele au fost din ce în ce mai rare. Şi totuşi... m-a cuprins un fel de nostalgie incertă când, după câteva simple verificări, mi s-a spus că permisul îmi expirase din 2010. 3 ani... cât timp!!! N-am avut însă răgaz de nostalgii în după-amiaza aceea. Eram cu Elisa şi nu mi-aş fi iertat-o dacă i-aş fi spulberat entuziasmul de a pătrunde tainele unei limbi care îi este încă necunoscută. Aşa că am dat uitării orice încercare de declanşare a memoriei involuntare.

De data asta însă ştiam că nu mai am scăpare. Am lăsat la intrare cărţile restituite şi m-am strecurat cu paşi minusculi, dar fermi, în interiorul bibliotecii. M-am lăsat purtată de instinct care ştie el ce ştie... M-am trezit în faţa rafturilor cu beletristică, cu volume lucioase, ordonate frumos, pe litere şi pe genuri. M-am oprit brusc în mijlocul cărţilor, ca şi cum un parfum îndepărtat mă ţintuia locului. Da... parfumul acela de cărţi citite şi răscitite, albul ameţitor al pereţilor, apoi câteva titluri care-mi mângâiau amintirile dragi... M-a cuprins un dor de nu ştiu ce, un dor de cărţi, de oameni, de vise frumoase, de orice. Apoi, am atins în trecăt, cu vârful degetelor, cotoarele cărţilor, ca într-un ritual sacru de purificare tactilă a fiinţei. Am respirat adânc, cu zgomot, ca să-mi umplu sulfetul cu parfumul acela de cărţi. Mai târziu am aflat că un creator de la YSL a inventat cu ceva timp în urmă un astfel de parfum cu aromă de cărţi şi m-a amuzat gândul că pentru unii el ar putea ţine loc de lectură. Mi-am oprit degetele pe un cotor alb, imaculat, cu titlu simplu – Des pas sur la neige. Am scos cartea cu grijă din raft şi am luat-o cu mine fără să o deschid măcar, cu toate că nu aveam habar ce se ascunde între filele albe. N-am mai zăbovit, pentru că riscam o criză de nostalgie acută cu efecte secundare de durată şi săptămâna asta chiar nu-mi permit un astfel de lux. Poate săptămâna viitoare...

Acasă n-am rezistat însă la fel de bine tentaţiei. Am deschis cartea şi... ironie! Am dat peste o antologie de poezie canadiană. Nici nu mai ştiu când am citit ultima oară poezii, iar de poezii în franceză nici nu mai vorbesc... Preţ de o oră mi-au trecut prin faţa ochilor câteva zeci de nume cu sonorităţi inedite, nume pe care nu le mai citisem niciodată pe nicăieri – biografii pasagere pe care poate că alţii le-au studiat în profunzime, versuri sonore sau mai puţin sonore, în orice caz, reprezentative pentru literatura canadiană, aşa cum se înţelege din prezentările poeţilor reuniţi în această culegere de versuri. La un moment dat a trebuit să mă opresc. Am reluat lectura în seara asta, cu câteva ore în urmă, căutând în zadar ceva care să-mi rămână în minte, un fel de moto care să închidă în el ceva din esenţa parfumului care mi-a anesteziat sufletul acolo, printre rafturile albe cu margini roşii. Nimic. M-am încăpăţânat să fac însă paşi mai mari sau mai mici pe filele albe, acoperite răzleţ cu vorbe al căror sens nu mă cucereşte încă. (Să fi devenit eu oare insensibilă la poezie?). Dar, spre final... am găsit câteva versuri scrise de François Charon, un autor despre care n-am reţinut decât că era marxist şi naţionalist... dar, cui îi pasă...

Notre corps est un souvenir qui n’a plus de

Fenêtre. Ce n’est pas la peine de courir,

L’espace se soulève tout seul pour nous

Toucher un peu, l’espace emmène le souvenir

A la vitesse de l’avion qui nous effraie.

[…]

La vie ne peut plus attendre, la vie est

Tout à fait la vie.

Voilà! Titlul mi s-a părut însă atât de sumbru, încât nici nu-l mai transcriu… Am păşit repede printre rânduri, sărind graţios dintr-o pagină în alta, hotărâtă să nu pricinuiesc vreo supărare autorilor peste care am sărit doar aşa…pentru că nu-mi place cum sună primul vers din poezia lor. Adevărul este că n-am fost niciodată o cititoare pasionată de poezie. Poeziile sunt frumoase doar dacă te fac să vibrezi. Şi atât.

…cette fille avait toujours

des idées dans la voix

balancées parmi ses robes

[…]

Parfois aussi elle couchait son calme

Sur quatre draps de promesses espagnoles

[…]

(Tania Langlais)

Inchid cartea cu un fel de bucurie inexplicabilă şi abia acum înţeleg legătura… Urmele pe zăpadă sunt ireale, pentru că paşii mei s-au rătăcit demult în primăvară.

Cum să deschizi o carte

Primesc adesea în mail tot felul de mesaje mai mult sau mai puțin ciudate, care mă fac să mă întreb dacă nu cumva invazia aceasta a virtualului în viața noastră cotidiană le dă unora, care se plictisesc amarnic, de lucru. La început mă enervam când primeam, de la cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, mailuri stupide care se încheiau cu mesaje de tipul Dacă trimiți la X personae în următoarele 5 minute.... Adesea am și ripostat, rugând persoanele respective să mă scutească de astfel de inepții. În fine, de la o vreme am început să le ignor și, culmea, nici nu le mai primesc parcă atât de des. (Să se fi deșteptat lumea între timp?).

Nu despre aceste mesaje vreau să vorbesc acum, ci despre o descoperire făcută într-un mail aparținând unui alt gen – mailurile de tip newsletter, pe care le primesc pentru că la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, m-am abonat voluntar la ele. Trec peste faptul că, fără să vreau, îmi încep uneori dimineața citind titluri din presa autohtonă care mă fac să mă întreb oare ce-oi fi gândit când m-am abonat la mailurile respective. Printre altele, tot fără să-mi amintesc care e cauza, sunt abonată însă și la newsletter-ul celor de la forbes.com. Îl primesc rar, dar, spre plăcuta mea surprindere, de cele mai multe ori conține lucruri cât se poate de interesante și de inteligente. În general nu am timp să intru imediat pe link-urile la care mă trimite mesajul, așa că de cele mai multe ori păstrez mailurile până când găsesc răgazul să o fac. Așa s-a întâmplat cu un email primit cu ceva timp în urmă, al cărui titlu nu avea cum să nu-mi atragă atenția – The Books Everyone Must Read. L-am deschis întâmplător zilele trecute și cum aveam la dispoziție ceva timp, m-am lăsat mânată de curiozitate. Mărturisesc că mă așteptam să găsesc mai degrabă o listă de cărți despre cum să te îmbogățești, despre cum să fii mulțumit și fericit cu viața pe care o ai sau cum să faci față eșecurilor decât o listă cu titluri care fac parte din patrimoniul cultural universal. Nu știu exact de unde venea o astfel de așteptare; poate pentru că m-am săturat să văd în ultima vreme prin librării și astfel de maculatură frumos ambalată, care poartă denumirea de „carte” doar pentru că imită forma obiectului atât de prețios pentru sănătatea noastră spirituală. În fine, la un click distanță mi-a fost dat să descopăr un articol simpatic, care este chiar despre cărți – cele adevărate vreau să spun.

Plecând de la ideea că a recomanda cuiva o carte este o misiune cât se poate de dificilă, autorul face referire la un alt articol, publicat pe guardian.co.uk, care conține un top al celor mai recomandate cărți – altfel spus, cărți pe care oricine ar trebui să le citească. (Ideea asta cu oricine m-a făcut să mă gândesc, involuntar, la cât de apliabilă este ea în rândul tinerilor de azi, de la noi și de aiurea). La rândul lui, topul este alcătuit pe baza altor topuri, care includ criterii variate – de la cel al câștigătorilor de premii Pulitzer la topul personalizat făcut de The Guardian. Printre ele, spre suprinderea mea, figurează și un top al Oprah’s Book Club. Cam sărac, ce-i drept (conține doar 22 de titluri), dar e de înțeles, căci amatorii de Oprah sunt cu siguranță mai preocupați de mondenități decât de lectură, însă cu titluri neașteptate. În orice caz, una peste alta, materialul în sine este cu adevărat o comoară pentru un novice într-ale cititului, care intenționează să tranforme lectura într-o pasiune. Îmi doresc să cred că mai există și astfel de ființe, rătăcite printre reprezentanții cool ai unei generații de facebook-iști.

Revenind însă la articolul din Forbes, mi-a plăcut teribil o imagine scanată, postată la final, cu sfaturi despre cum să deschizi o carte. Sună amuzant, știu, dar probabilitatea ca peste câteva secole, dacă nu chiar decenii, să fie nevoie să descriem o carte ca pe un obiect preistoric este destul de mare, așa încât sfaturile despre cum ar trebui mânuit un astfel de obiect s-ar putea să fie mai mult decât utile. Trecând peste amuzamentul meu, sfaturile din imagine sunt cât se poate de serioase. Și totuși nu mă pot abține să nu remarc o comparație ghidușă – It needs (the book) gentle treatment, much the same as a machine needs lubricating. Unora s-ar putea să le dea cu siguranță idei.

Cel mai mult mi-a plăcut însă o frază care mi-a rămas în minte din momentul în care am citit rândurile respective – Even a well-bound book may easely ruined at the first opening… Știu, cuvintele se referă la procesul mecanic în sine, de a deschide pentru prima dată o carte luată din rafturile librăriei, ale cărei pagini păstrează încă mirosul de tuș tipografic. Scoase doar puțin din context, atât cât să mă facă să meditez la ceea ce (mai) înseamnă astăzi lectura, cuvintele capătă însă nuanțe triste. Din păcate prea puține cărți mai sunt azi deschise, mai ales de către tineri (și nu vorbesc deloc din perpectiva cuiva care doar stă pe margine și comentează). Iar atunci când sunt deschise, de multe ori scopul pur spiritual al acestei nobile inutilități  cum o numea demult o la fel de nobila doamna, este cu desăvârșire uitat. Ruina este, din nefericire, nu doar fizică. Și tocmai pentru că sunt prea puține cărțile deschise, rar îi mai pasă cuiva dacă sunt sau nu ruinate (la propriu sau la figurat) de la prima atingere.

Cărți pentru minte și suflet

În această categorie nu există deocamdată postări.