Ida sau despre adevăratul film de artă

Îmi propusesem să văd Ida încă de când am studiat pe îndelete programul proiecțiilor cinematografice din cadrul FFE 2015. Și nu pentru că a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (cu toate că aș fi ipocrită să nu recunosc că m-a impresionat lista lungă de premii acordate filmului, inclusiv aprecierea Parlamentului European a cărui susținere față de filmul de artă poate fi remarcată din cuvintele promițătoare care deschid pelicula - ”EP is comitted to culture!”), ci pentru că trailerul m-a convins încă din primele secunde. Nu știu dacă este vorba despre poveste, despre privirea de neuitat a Idei, despre candoarea bizară a unei limbi care îmi este total străină sau despre altceva. Cert este că Ida m-a convins din toate punctele de vedere că cinematografia este, dincolo de orice alte clișee, o artă pură, atunci când se vrea acest lucru.

Gelozie în alb și negru

A doua zi de FFE la Iași a adus pe pânza vintage de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” cinci producții care, mărturisesc, nu mi-au atras în mod deosebit atenția atunci când am studiat programul proiecțiilor. E drept că atunci când am scris despre festival în general, m-au acaparat câteva titluri care, din păcate, nu au figurat pe lista filmelor proiectate la Iași. Totuși, mi-am propus să văd câte unul din filmele fiecărei zile de FFE la Iași, așa că am ales fără să stau prea mult pe gânduri, sub un impuls inspirațional al cărui mecanism îmi rămâne necunoscut, în pofida unei vagi intuiții. La jalousie, în regia lui Philippe Garrel figura pe listă alături de un documentar despre Ionși Doina Aldea Teodorovici, alături de Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu, alături de mult comentatul Aferim! al lui Radu Jude și de un titlu necunoscut mie, Celelalte mătănii, o producție a unui regizor turc. Nu voi justifica acum alegerea, însă mă felicit pentru ea.

Prima zi de FFE la Iași – o poveste fără prea mult cântec

Cu ceva timp în urmă, când scriam despre Festivalul de Film European din acest an, mă lăsasem cuprinsă de euforia momentului și de pasiunea pentru o artă care mi-a fost mereu aproape de suflet și față de care am manifestat întotdeauna, cu un ochi de amator, desigur, o admirație constantă – cinematografia. Și euforia a continuat în toate aceste zile care s-au scurs de când am scris despre FFE2015, combinată cu un fel de ciudă care mă apucă ori de câte ori mi se întâmplă câte ceva bun de care nu mă pot bucura pentru simplul fapt că sunt mereu prea departe fizic de miezul evenimentelor. Obținusem o acreditare la FFE și mi-aș fi dorit să o valorific cumva, indiferent ce va fi însemnând acest lucru, doar că... distanța Iași – București... etc... etc... 

”Unitate în diversitate” în limbaj cinefil - Festivalul Filmului European 2015

Dacă ador ceva la începutul lunii mai în fiecare an, pe lângă explozia miresmei de liliac ce învăluie străduțele ascunse ale orașului într-o feerie primăvăratică absolut încântătoare, atunci acest ceva este forfota de sărbătoare care animă din ce în ce mai multă lume în jurul Zilei Europei, celebrate în fiecare an pe 9 mai, prin evenimente inedite, menite să ne amintească faptul că suntem cetățeni europeni, că locul nostru este în Europa nu doar pe hartă și că aceasta nu este deloc o pură întâmplare.

Scurtul drum de la ignoranță la dependență sau cum am devenit fan GoT

Am mai spus-o și o voi spune întotdeauna, mai ales atunci când ceea ce ni se întâmplă are în sine și un strop de magie: totul, absolut totul are un sens care, mai devreme sau mai târziu ni se revelează. Mi-a trecut prin minte din nou ideea aceasta devenită laitmotiv al existenței mele, cu o săptămână în urmă, când încă nu eram hotărâtă dacă să răspund sau nu provocării de a participa la Urzeala Bloggerilor, o nouă ispravă simpatică a celor de la blogalinitiative.ro pe care nu-i mai vizitasem virtual de ceva vreme.

Midnight in Paris (2011) – feerie pariziana cu iz de Hollywood

Regie: Woody Allen

Actori: Owen Wilson, Rachel McAdams, Marion Cotillard

Parisul e fascinaţie pură... are acel je ne sais quoi de care, odată ce ai ajuns acolo, nu ai cum să scapi. Iar dacă fascinaţia exista deja în formă latentă, ascunsă prin nu ştiu ce minune în suflet, aşteptând să fie scoasă la suprafaţă de trăiri concrete, atunci revelaţia este inevitabilă. Dincolo de orice legendă, dincolo de aglomeraţia sufocantă, de gunoaiele care distrag uneori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, dincolo de orice, Parisul e uluitor. Nimic din ce aş scrie nu egalează sentimentul de a fi acolo. Aşa că trec direct la subiect...

Am văzut Midnight in Paris într-o dimineaţă, foarte devreme. Stiu, e un fel de paradox. Poate că dacă l-aş fi văzut noaptea, târziu, l-aş fi perceput altfel sau... nu. Efectul de elixir ar fi fost însă cu siguranţă mai intens şi m-ar fi deranjat mai puţin câteva detalii, pe care le voi menţiona aici. În fine... Filmul este regizat de Woody Allen şi asta ar trebui să spună multe cinefililor. Din nefericire, eu întotdeauna am avut sentimentul că în filmele lui se vorbeşte prea mult, că esenţialul este adesea ambalat în prea multe replici. Dar, desigur, aceasta este doar părerea mea, a unui om care nici măcar cinefil nu se poate numi.

Midnight in Paris este un fel de feerie pariziană, al cărei personaj central, un scriitor american în devenire, se lasă vrăjit de magia nocturnă a oraşului, ajungând să aibă nişte experienţe temporale halucinante care sunt însă demistificate prin plasarea, la un moment, dat printre multele replici fără rost a unor fraze care conţin ideea esenţială a filmului – prezentul nu ne multumeşte niciodată, fiindcă viaţa în sine nu ne mulţumeşte... căutăm mereu în trecut acea „perioadă de aur” în care să ne ascundem de ceea ce suntem îm prezent; fugim mereu în trecut pentru că ne place să trăim cu iluzia că în trecut nu ni se poate întâmpla nimic rău. În fond, trecutul e deja consumat... Iar Parisul pare a fi fundalul perfect pentru astfel de evadări temporale în epoci de glorie apuse demult, dar rămase în istoria umanităţii prin ceea ce au lăsat în urmă oameni care s-au îndrăgostit  cândva, altfel, de Paris.

Nu comentez în niciun fel scenariul (deşi ideea în sine e simpatică) şi nici alte aspecte ce ţin de arta cinematografică. Recunosc însă că m-a intrigat puţin aerul comercial, de film făcut la Hollywood, numai bun de vizionat de către americani pragmatici, plescăind în virtutea inerţiei un hamburger, în timp ce devin brusc sentimentali, cuceriţi fiind de magia pariziană. Revenind la filmul în sine... tot timpul cât l-am privit am avut sentimentul că ceva e în neregulă cu distriribuţia. Marion Cotillard mi s-a părut falsă, m-a amuzat prezenţa Carlei Bruni într-un rol secundar (oare o fi fost la mijloc vreo strategie de marketing?), iar Owen Wilson în rolul principal mi s-a părut un fel de nucă în perete la superlativ. Dar poate că tocmai asta era şi ideea – americanul şters, cu aspiraţii limitate, fascinat de Parisul mustind a cultură şi a spirit, nu putea fi interpretat decât de un actor care să degaje acest sentiment. Mi-ar fi plăcut ca personajul să fie altfel şi nu ştiu de ce, mi-a trecut de mai multe ori prin minte că Ethan Hawke sau, ca variantă de rezervă, Jude Law (cu toate că acesta din urmă e prea... european), ar fi fost o alegere mult mai inspirată. Dar sunt cu siguranţă subiectivă, aşa că mă opresc aici cu nevinovatele mele observaţii. În orice caz, e un film de văzut, mai ales de către cei care au în suflet ceva din fascinaţia pariziană, indiferent de motiv, dar e musai să avertizez asupra faptului că pentru a savura filmul în ansamblu şi atmosfera şi alte câteva detalii ce conturează frumuseţea peliculei, e nevoie de oarecare cultură generală în domeniul artei şi al literaturii. Altfel spus, dintr-un anumit punct de vedere, este un film pour les connaisseurs...

RV (2006) – un film în / cu / despre / pentru familie

Regie: Barry Sonnefeld

Actori: Robin Williams si alţii

Fără să ne fi programat dinainte evenimentul în sine, am transformat seara de vineri, care s-a sfârşit deja de câteva ore, într-o seară de cinema în familie, cu tot ritualul adiacent – popcorn, suc, bere şi râsete cât pentru o săptămână întreagă. A lipsit pizza home made, dar trecem peste, având în vedere că totul s-a întâmplat spontan, după o zi în care am declarat că îmi dau demisia din postul de mama provizoriu casnică. Şi cum spontaneitatea implică brainstorming, a trebuit să ne decidem relativ repede asupra a ceea ce urma să vizionăm în trei. (Tudor e deja de mult timp în lumea viselor.). Televizorul nu ne-a oferit nici de data asta vreo alternativă viabilă, aşa că am comis sacrilegiul de a nu vedea un film cu Sergiu Nicolaescu în această seară în care aproape toate posturile tv şi-au inclus în grilă unul sau (ca să fie mai cu moţ) chiar două sau trei filme regizate de domnia sa. Mai mult, am înlocuit ceea ce s-ar fi dovedit, poate, un act metaforic de patriotism intens, cu o comedie simpatică, care ne-a binedispus pe toţi trei – RV, un film din 2006, cu o distribuţie care, în afară de numele lui Robin Williams, nu spune nimic, cu o poveste destul de perimată şi fără intenţia de a ascunde cine ştie ce mesaj ultra-mega-filozofic. Cu alte cuvinte, americanisme, cum ar spune ştiu eu cine... Prezenţa lui Robin Williams în distribuţie mi-a fost însă suficientă pentru a fi de acord cu propunerea lui Dragos de a vedea filmul cu pricina, care nu este vreo mare capodoperă de Oscar, dar care are calitatea de a fi, la nevoie, pretextul unei seri frumoase în familie. Robin Williams ste unul dintre actorii care mă fascinează, pur şi simplu, indiferent de ipostază. În RV, interpretează rolul unui tată care vrea cu orice preţ să fie responsabil, împărţindu-se cu stângăcie între slujba pe care este pe cale să şi-o piardă şi familia de care simte că se îndepărtează tot mai mult şi pe care vrea să o facă fericită. Nimic ieşit din comun, la urma urmei.

Filmul în sine nu e cine ştie ce – scenariu şablon pentru comediile de familie în stil american, plin de clişee şi de personaje tipice răsuflate şi răs-răsuflate – o familie buclucaşă pleacă, forţată de anumite împrejurări, într-o excursie cu o rulotă închiriată, membrii acesteia fiind nevoiţi să facă faţă unor provocări amuzante, surse inepuizabile ale unui comic de situaţie facil, dar contagios, pe care, evident, le depăşesc, într-un final care se vrea a fi, probabil, moralizator şi emoţionant, în acelaşi stil marca Hollywood & co. Trecând peste, RV e o comedie relaxantă, care nu trebuie musai văzută, dar pe care v-o recomand cu drag pentru debutul reuşit al unui sfârşit de săptămână în familie.

The Words (2012)

Regie: Brian Klugman, Lee Sternthal
Actori: Bradley Cooper, Dennis Quaid, Jeremy Irons

Nu-mi amintesc să-mi fi început vreun an din cei pe care mi-a fost dat să îi încep până acum cu vizionarea unui film şi încă cu a unuia care are în mod cert calitatea de a marca existenţa spectatorului, fie şi preţ de câteva minute bune, în care magia peliculei nu are cum să nu te prindă. Să fie oare acesta un an altfel? Nu sunt mare amatoare de superstiţii, însă mă încăpăţânez să cred în continuare că nimic din ceea ce ni se întâmplă sau facem să ni se întâmple nu este, de fapt, întâmplător.

Pe scurt, am văzut The Words la o zi după ce am citit o recomandare pe o pagină de Facebook (şi iată cum Facebook-ul ne influenţează destinele... dar să nu deviem). De obicei, dacă îmi atrage atenţia o recomandare, un trailer, un titlu etc., reţin informaţia şi amân vederea filmului până la o dată la care fie memoria o şterge involuntar, fie  uit complet că am avut la un moment dat intenţia de a vedea filmul respectiv. N-aş putea spune ce m-a făcut ca de această dată să acţionez împotriva obiceiurileor mele cinefile bizare, însă ştiu că ceea ce m-a atras de la început este un detaliu care, probabil, nu prezintă cine ştie ce interes pentru toată lumea – felul în care un scriitor ajunge să aibă succesul la care a visat, făcând o alegere ce poate fi sancţionată din punct de vedere moral, dar care îşi are justificarea, paradoxal, în ceea ce este, de fapt, un ins a cărui existenţă a fost menită scrisului – o fiinţă care se zbate în permanenţă la limita dintre ficţiune şi realitate, plonjând succesiv dintr-una în cealaltă şi încercând să supravieţuiască provocării de a trăi simultan în două lumi, fără a le confunda în totalitate. Rory Jensen, un scriitor care trăieşte drama conştientizării faptului că nu va fi niciodată ceea ce simte că vrea să fie, este, în fapt, un personaj al propriei încercări de a deveni ceea ce a încercat să fure din destinul altcuiva... al bătrânului, personaj care, la rândul său, avusese un destin similar, într-o altă epocă. Subiectul în sine este prea puţin relevant – un scriitor, devenit personaj în propria carte, în care relatează consecinţele unei greşeli fatale pentru împlinirea sa spirituală, şi anume atribuirea frauduloasă a unui manuscris găsit întâmplător, care îi aduce un succes nesperat într-o lume în care nu reuşise să intre prin propria scriitură, dar la care aspira necontenit. Apariţia în peisaj a autorului real al manuscrisului (cam forţată, ce-i drept, dar, la o adică, astfel de lucruri voit imprevizibile se pot întâmpla şi în viaţa cea de toate zilele...), declanşează mecanismul tragediei interioare, care exista deja într-o formă latentă. Rory Jensen devine victima propriei căutări de sine, fără să ştie că, de fapt, drama este singura care îl va face să devină ceea ce îşi doreşte. Alegerea pe care o face la un moment dat şi faptul că trebuie să trăiască cu ea şi cu efectele neaşteptate pe care această alegere le-a generat se transformă în provocarea pe care viaţa i-o aruncă, undeva la limita dintre realitate şi ficţiune. The Words este, cred, drama unui scriitor care îşi doreşte un destin despre care ştie că nu-l poate avea, dar cu a cărei nălucă se amăgeşte continuu, până la epuizare.

Se impune, poate, precizarea că drama în sine nu stoarce lacrimi spectatorilor amatori de scenarii cu încărcătură psihologică de tip hollywoodian. Nu! The Words este un film pe care îl recomand doar celor care s-au confruntat măcar o dată în viaţă cu sentimentul că sunt personaje dintr-o altă poveste, că trăiesc destinul altcuiva, dintr-o lume care nu le aparţine. Restrângând cercul, este un film fascinant, despre două destine de scriitori care se intersectează în mod bizar, pe aceeaşi graniţă firavă dintre realitate şi ficţiune, într-un loc în care posibilitatea ca una să o genereze pe cealaltă devine un lucru mai mult decât firesc. Şi totul, prin şi întru Cuvinte... The Words.

Revenind la lucruri (ne)întâmplătoare... nu ştiu dacă există vreo legătură între faptul că am văzut The Words în această primă zi de ianuarie 2013 şi gândurile răzleţe ce mi-au traversat mintea cu câteva ceasuri în urmă, în miez de noapte, însă vom trăi şi vom vedea. În fond, e doar o altă alegere.

“We all make choices in life. The hard thing is to live with them, and there ain't nobody that can help you with that.”

Perfect Sense (2011) – suntem ceea ce simțim

Regie: David Mackenzie

Actori: Ewan McGregor, Eva Green

Îmi imaginam că voi începe șirul postărilor pe blog cu un text având un aer experimental mai pronunțat sau cu un text bine ancorat în realitate. Nu mi-am propus să încep cu ceva anume, dar, în tot cazul, nu mă gândeam că voi începe cu impresii despre un film. Și totuși o fac. Din două motive. Pentru că l-am văzut acum două zile, în urma unei recomandări absolut întâmplătoare citite pe forumul DC și impresiile sunt încă „la cald”, cum ar spune cineva și pentru că, scoasă sau nu din context, ideea oamenilor privați de simțuri se potrivește oarecum cu atmosfera tensionată la care românii iau parte sau doar asistă ca simpli spectatori neputincioși zilele acestea.

Perfect Sense este un film european, britanic mai exact (și asta îl plasează deja, din start, într-o categorie aparte), cu un buget independent (lucru care nu garantează neapărat ceva, dar care atrage cu siguranță atenția), care are în centru vulnerabilitatea ființei umane. Despre David Mackenzie nu auzisem înainte de a fi citit câte ceva despre acest film, iar Ewan McGregor și Eva Green îmi erau cunoscuți doar tangențial. Așadar, mister total. Recunosc că uneori mă fascinează astfel de circumstanțe cinematografice, pentru că adesea îmi este dat să trăiesc adevărate revelații în domeniu. Firește, mai sunt și excepții, materializate în dezamăgiri profunde și în sentimentul enervant că am pierdut o oră sau două din viață vizionând cine știe ce capodoperă de doi bani.

Revenind însă la  Perfect Sense ... Scenariul nu e cine știe ce – debutul unei povești de dragoste atipice, între un el pragmatic, bucătar șef și o ea introvertită, medic epidemiolog, pe fundalul unei pandemii care bulversează întreaga planetă și de aici o întreagă dramă. Nu asta este însă esența filmului, care, de altfel, e departe de siropoasele producții americane în care un virus distruge planeta și un erou o salvează. Esența, de data aceasta, este epidemia în sine, una bizară, despre care e greu de crezut că ar putea exista în realitate – oamenii își pierd pe rând toate simțurile, având manifestări succesive de isterie combinată cu furie, melancolie sau impulsuri grobiene. Reacțiile imediate de panică sunt urmate de reveniri repetate la normalitatea care este re-creată în conformitate cu circumstanțele pierderii unui alt simț – la început mirosul, apoi gustul, urmat de auz și, în cele din urmă, de văz. Iar povestea de dragoste nu face decât să accentueze contrapunctic și paradoxal ceea ce în mod curent ni se pare atât de firesc – faptul că, deposedată de simțurile fiziologice, ființa umană poate să supraviețuiască prin altceva, printr-un alt simț, aflat deasupra celorlalte.

Fără să fi făcut mare vâlvă (eu am auzit despre el cu totul întâmplător...), filmul s-a bucurat, se pare, de aprecieri. Nu excelează în ceva anume, însă are un mesaj care nu are cum să nu te sensibilizeze. Într-o lume în care suntem jucători în propriul destin sau spectatori la destinele altora, într-o lume în care ne scapă, de cele mai multe ori, esența lucrurilor și ceea ce ar putea conta cu adevărat în această perindare a noastră haotică prin univers, un film ca  Perfect Sense ne face să ne întoarcem spre noi înșine și să ne întrebăm dacă nu cumva ne lăsăm prea des înșelați de simțuri – altele decât acela care ne definește ca oameni.

Filmoteca virtuală

În această categorie nu există deocamdată postări.