The answer, my friend, is blowin’ in the wind…

Sunt uneori zile aparent monotone, pline de contraste bizare, care te fac să conștientizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante, pentru care merită să sacrifici neuroni și să consumi timp și energie, sperând că eforturile tale vor face cumva lumea mai bună sau măcar mai suportabilă. Azi a fost, pentru mine, o astfel de zi…

Paradoxul lui ”Cred”

Viața e plină de paradoxuri. Cu unele dintre ele trăim fără să știm măcar, pe altele le ignorăm cu bună știință, făcând mereu compromisuri cu noi înșine, sperând mereu că ni se va revela sensul; cu puține dintre ele alegem să ne luptăm onest, până la capăt, indiferent care va fi fiind acela.

Odiseea fișei medicale auto sau cum să devii actor în teatrul absurdului

În mod normal o experiență cum este cea pe care am trăit-o ieri mi-ar fi pus nervii la grea încercare, lucru pe care, de altfel, sunt convinsă că l-au resimțit din plin alți participanți la aceeași experiență (sau experiment) care nu aveau poate aceeași disponibilitate ca și mine de a vedea până unde poate să meargă absurditatea unui sistem pe dragile noastre meleaguri. Nu știu nici eu prea bine ce anume m-a făcut să nu-mi pierd calmul în cele peste 3 ore cât au durat formalitățile pentru preschimbarea permisului de conducere, care îmi expiră la fîinalul acestei luni. Poate că vitalitatea despre care vorbeam zilele astea într-un alt loc virtual drag sau poate că ideea unei zile libere apărute fără premeditare. Cine știe... În fond, nici nu mai contează. Experiența în sine merită însă reținută, ca o supremă dovadă a faptului că trăim într-o lume atât de absurdă uneori, încât nici nu știi dacă e de râs sau de plâns.

Crochiu urban duminical cu inconfundabile tușe autohtone

Copoul vara – tablou în continuă metamorfoză, de la explozia primelor zile caniculare, cu forfortă de sărbătoare în pas de Gaudeamus, la aroma amețitor de tandră a teilor ce încă supraviețuiesc europenizării prost înțelese de către unii, de la culori vii modelate în lut de pretutindeni, la amorțeala ce cuprinde lent aleile parcului, amestecată parcă atât de omogen cu canicula ucigătoare, ruptă zgomotos uneori de șuierul vreunui tramvai ce urcă alene dealul, așteptând parcă să vină mai repede o altă toamnă cu forfotă nouă și râsete ștrengare pe aceleași vechi alei bătute de soare și ploi...

Curs valutar total aerian

N-am plănuit să-mi încep seria postărilor despre cele câteva zile splendide petrecute pe Coasta de Azur cu astfel de rânduri ușor acide, pe care nu mă pot totuși abține să nu le scriu. Socoteala de pe malul mării nu-i însă totuna cu cea din avion. Mai ales dacă avionul se îndreaptă spre meleaguri mioritice. Și nu, nu e de la faptul că după o săptămână pe Riviera Franceză am căpătat cine ce știe ce fițe tipice pentru unii sau alții care au impresia că e suficient să te plimbi prin Europa ca să te consideri european, și nici de la faptul că mă oftică ideea că ne întoarcem în România noastră dragă, care mai are încă multe de recuperat în destule privințe. Nu, nici vorbă… de fapt și de drept, a fost o săptămână superbă, dar abia aștept să ajung acasă, pentru că mi-e tare tare dor de minunile mele dragi.

Cine se scoală de dimineață, la Happy Moves ajunge

Inițial mi-am propus să scriu despre periplul meu prin București de weekendul trecut într-un text ceva mai lung, căci am ce povesti, și textul este încă în stand by, datorită (sau mai degrabă din cauza) misiunii hiperintelectualizate pe care o am zilele acestea, aceea de a evalua teze de bacalaureat. Însă în după-amiaza asta, dintr-o nevoie acută de a face altceva, cauzată tot de evaluarea cu pricina, am decis să scriu și separat câteva rânduri despre fiecare dintre experiențele avute în capitală, măcar așa, ca să mă asigur că nu uit să scriu românește după câte mi-au văzut ochii azi.

Isteria ”Celebrate Pride” sau despre spiritul de turmă pe Facebook

Se impune să fac de la început câteva precizări necesare unei receptări corecte a rândurilor de mai jos; de fapt, simt eu nevoia să fac asta, așa... ca să nu se trezească spiritul (prea) critic al unora sau solidaritatea fără margini a altora. Precizările sunt: 1. Folosesc Facebookul și îl voi folosi în continuare, fără ipocrizii stupide, din motive care țin atât de profesia mea, de pasiunile mele, cât și de tot felul de mici porniri omenești ce țin de un soi de mental colectiv, pe care am încetat să îl mai judec de ceva vreme. 2. Ador curcubeul și pentru mine el are semnificațiile lui, total diferite de ceea simbolizează invazia aceasta de ROGVAIV din ultimele zile. 3. Nu am nimic personal cu homosexualii și cu nicio altă așa-zisă comunitate de pe planeta asta, dar mă obosesc teribil fenomenele astea zgomotoase care ”celebrează” tot felul de false victorii și false valori.

Big Brother-ul examenelor naționale

Tocmai am venit de la corectat teze de la evaluarea națională de clasa a opta. Nu spun ce și cum și unde, căci, se pare, nu am voie să divulg secrete de stat care ar putea genera dezastre în sistem (nu că sistemul n-ar fi deja dezastruos...). Nu pot să nu mă amuz însă de paranoia care se naște și care crește de la an la an înjurul unui subiect devenit telenovelic în destule situații – supravegherea. 

Meditaţie matinală a unui cetăţean votant

N-am făcut şi nu cred că voi face vreodată politică, în adevăratul sens al cuvântului (indiferent care o fi acela), pentru simplul motiv că nu mă pricep la asta şi nici nu mă pasionează. Totuşi, pe măsură ce trec anii, conştientizez cât de mult îmi este influenţată, indirect, viaţa de politica pe care o fac (sau se prefac că o fac) alţii. Şi conştientizarea aceasta mi-a generat progresiv reacţii adverse, variind de la revoltă la nepăsare şi înapoi la revoltă, apoi la resemnare şi iar la revoltă, pentru ca în cele din urmă să îmi dau seama că nimic, dar absolut nimic din ceea ce simt eu faţă de felul în care se face politica în România nu va determina vreodată o schimbare. Aşa că m-am decis, de la un moment dat încoace, să iau lucrurile mai uşor şi să-mi conserv sănătatea mintală, refuzând să încerc a mai înţelege mecanismele desprinse din teatrul absurd al unui sistem haotic din care se naşte periodic ce altceva dacă nu... haos. Încerc, aşadar, să suplinesc nulitatea unei clase politice reflectate în viaţa noastră cotidiană, prin acţiuni de bun simţ pe care conştiinţa mea de om responsabil faţă de alţi oameni le generează. Încerc să ignor prostia, minciuna, bălăcăreala aceasta permanentă, circul oferit cu nonşalanţă prin toate mijloacele de propagare şi să îmi văd de existenţa mea, despre care am aflat de ceva timp încoace că nu este eternă în această lume, că este unică şi irepetabilă.

UE spune „Nu!” manipulării competiţiilor sportive şi violenţei spectatorilor

Printre ştirile zilnice pe care le aflu aici, la Bruxelles, se numără unele care îmi atrag atenţia prin faptul că le transpun cumva în peisajul social românesc şi încerc să vizualizez cum se vor implementa la noi anumite convenţii, tratate, programe care intră într-o contradicţie izbitoare cu realitatea românească din anumite domenii.  Fireşte, în fond, acesta este şi scopul majorităţii documentelor... să schimbe stări de fapt, să forţeze lucrurile să meargă mai bine acolo unde merg prost, însă contrastul nu are cum să nu-mi creeze tot felul de scenarii.

Grafenul – materialul ce revoluţionează lumea în care trăim

Ce ştiţi despre grafen? Eu nu ştiam prea multe până ieri, când am citit un comunicat de presă despre impactul pe care cercetările asupra acestui compus chimic îl pot avea asupra lumii în care trăim. Cu siguranţă, multă lume ştie mai multe decât mine, şi îmi asum acest lucru, însă aplicând principiul vechiului proverb care spune că omul cât trăieşte învaţă, m-am minunat şi eu ieri, la 10 ani după descoperirea lui, de ceea ce poate să însemne grafenul pentru evoluţia civilizaţiei umane.

Campanie prin sms – ingeniozitatea de pe urmă a politicianului român

A se înţelege dintru început că nu am nimic special cu politicienii, deşi e la ordinea zilei ca tot omul să-i facă în toate felurile, cu ou şi cu oţet, cum s-ar spune. Am, poate, doar cu unii dintre ei, când mă mai apucă aşa, câte o revoltă existenţială profund ancorată în meandrele concretului, ca să ne bălăcim puţin într-un limbaj de lemn, necesar creării unui eventual captatio pentru istorisirea pe care urmează să v-o împărtăşesc. Trecând peste titlu, căci de la el pornisem, trebuie să recunosc că noi, românii (a se citi “unii dintre noi”), avem o imaginaţie foarte bogată. O dovedeşte nu numai folclorul nostru plin de basme, de cimilituri şi legende, ci, în vremuri mai noi, felurile numeroase în care se fură, se minte şi se amăgeşte pe toate căile. De la metodele din ce în ce mai performante de copiat la bac la tunurile evazioniste pe care le dau unii pe spinarea altora, totul, dar absolut tot ce se întâmplă în viaţa cotidiană a românilor, privită în ansamblul ei, este rezultatul unei forme de ingeniozitate cu manifestări de la ridicol la bizar, trecând prin grotesc şi tragi-comic. Să nu filosofăm prea adânc totuşi… Nu de alta, dar ne-am putea procopsi cu cine ştie ce acuze ingenioase…

Matineu la capăt de linie

Soare blând, de primăvară întârziată, aruncându-şi razele pe un peron pustiu, la capătul căruia se prefigurează o agitaţie molcomă de dimineaţă începută prea devreme; şuier înfundat, pierdut printre blocuri scorojite adulmecând încă amprentele gri ale nopţii şi peste toate un zumzet crescând ce anticipează vacarmul de peste zi – nimic altceva decât preludiul unei zile obişnuite, a cărei viaţă se epuizează uniform, în aceleaşi limite temporale măsurate ritmic de şuierul trenurilor care vin şi pleacă.

Pâine gratis, că circ avem destul!

Se cuvine poate, de la bun început, să precizez că postarea de faţă nu este una publicitară şi că pur şi simplu aşa mi-a venit, dintr-un exces de bună dispoziţie, probabil, să-i laud pe nişte oameni a căror iniţiativă m-a uimit prin simplitatea ei.

O dimineaţă...

Timpul... uneori mă lupt cu el până la epuizare (a mea, desigur), deşi ştiu mereu că finalul este întotdeauna acelaşi – o acută conştiinţă a relativităţii (a lui, desigur... deşi, în ultima vreme, în egală măsură a fericirilor şi a spaimelor mele). Ce-mi place teribil este că de fiecare dată când mă simt parte a unor mici revelaţii temporale am aşa... un sentiment boem al unei eternităţi râvnite mereu, în orice lucru minunat pe care îl trăiesc. Bunăoară dimineaţa aceasta...

România se află în topul țărilor cu cele mai mici prețuri la convorbiri pe mobil

Faptul că românilor le place să stea la taclale nu este un secret. Nu știu dacă asta e din cauză că românul s-a născut poet sau din alte cauze proverbiale, dar cert este că ne place să vorbim... să despicăm firul în patru, să analizăm tot ce mișcă în univers. Iar de când telefonia mobilă a devenit din ce în ce mai accesibilă, atât în ceea ce privește tarifele convorbirilor, cât și în ceea ce privește prețurile telefoanelor mobile, parcă ne place să vorbim și mai mult. Am încercat cu câteva luni în urmă să îmi imaginez viața fără telefon mobil. Nu am reușit, cu toate că vreo câteva zile am fost forțată de împrejurări să o experimentez. Mi-am promis atunci că voi medita la subiect și încă este valabilă promisiunea.

Un comunicat de presă al Comisiei Europene pe care l-am citit zilele trecute mi-a reactivat această dorință de a-mi imagina cum ar arăta azi viața noastră fără telefon mobil. Până să îmi adun însă resursele de nostalgie împrăștiate în ultima vreme prin cele mai surprinzătoare locuri ale cotidianului, m-am lăsat cuprinsă de euforia gândului că în sfârșit văd și eu România pe o poziție fruntașă într-un top pozitiv – acela al prețurilor mici la convorbirile telefonice pe mobil, practicate în țările europene. România este, se pare, pe locul al doilea, după Lituania, în ceea ce privește prețul foarte mic al convorbirilor pe mobil. 

Topul tarifelor la convorbirile pe mobil în UE (sursa - aici)

Constatarea vine în urma unei analize întreprinse de Comisia Europeană în ceea ce privește tarifele practicate în cele 28 de piețe de telecomunicații naționale din Europa, iar discrepanțele existente în acest sens sunt de-a dreptul colosale. Astfel, între Lituania (țara cu cele mai mici tarife la convorbirile pe mobil) și Olanda (țara cu cele mai mari tarife la convorbirile pe mobil) există o diferență de 774%, diferență ce pare să nu aibă nicio explicație logică, oricâți factori economici și sociali specifici țărilor respective ar fi invocați. Niciun alt bun de consum nu prezintă variații atât de mari de preț de la o țară europeană la alta, ceea ce a tras un semnal de alarmă, punându-se problema creării unei piețe unice, care ar fi, se pare, în avantajul consumatorilor. Lucrurile nu sunt totuși chiar atât de simple precum par. Să admitem că se creează o piață unică și un tarif unic. Va reuși oare Comisia Europeană să impună cel mai mic tarif pentru toate țările UE sau se va face apel la o medie echitabilă, ce va fi aplicată în toate țările? Ultima variantă ne-ar dezavantaja cu siguranță, dacă asta ar presupune ca în țările cu tarife mici acestea să crească pentru a ajunge la o medie general valabilă. Și uite așa, când mă bucuram și eu că suntem în sfârșit și noi în primele locuri la ceva pozitiv, deja încep să am semne de îndoială...

În septembrie 2013, Comisia Europeană va prezenta un pachet legislativ menit să consolideze piața unică a telecomunicațiilor în țările europene. Nu știm exact cum va afecta acest lucru piața din România, dar un lucru este sigur – oricare ar fi tarifele, nimic nu ne va opri, probabil, pe noi, românii, să ne petrecem zilnic minute bune în compania telefonului mobil.

Pentru concursul Blogger European, despre care puteţi afla mai multe detalii din Regulamentul campaniei

Punctualitatea la români

În vremea copilăriei, când lucrurile din jur îmi păreau adesea mult mai simple decât le văd uneori astăzi, când mă pierd adesea în explicaţii inutile, de om mare care încearcă să recupereze frânturi de inocenţă primordială, eram fascinată de lucruri pe care oamenii mari le considerau banale. Unele dintre ele erau peste puterea mea de înţelegere şi aşa au şi rămas până acum. Bunăoară punctualitatea sau, mai exact, lipsa ei intenţionată…

Fericirea din spatele actelor ratate

Nu m-am gândit niciodată dacă sunt sau nu fericită. Nu am timp să mă gândesc la asta, iar atunci când sunt fericită… sunt, pur şi simplu. Îmi recunosc însă cu o oarecare inocenţă slăbiciunea de a simţi fericirea mea radiind în sufletul oamenilor pe care-i iubesc. Îmi place să cred că nu caut fericirea, că, printr-o nu ştiu care miraculoasă întâmplare, mă caută ea pe mine, în clipele cele mai neaşteptate pe care îmi este dat uneori să le trăiesc. 

Răsfăţul feminităţii în varianta Carpisa

Uneori facem descoperiri încântătoare fără să ne propunem asta, în momente în care ne aşteptăm mai puţin la cine ştie ce revelaţii mărunte... O carte ascunsă printre alte zeci, pe raftul unei librării, o îngheţată cu o aromă delicioasă luată în grabă în arşiţa verii, o poşetă portocalie aşezată graţios în vitrina unui magazin... lucruri mici, dar care ne umplu vieţile de bucurii mărunte ce alungă norii monotoni iviţi pe cerul cotidian...

Carpisa – pledoarie la superlativ pentru misterul feminităţii

Se întâmplă uneori, în după-amieze târzii de vară, topite în reverii trecătoare, cum e aceasta în care mă găsesc acum, să-mi înviorez sufletul cu gânduri răzleţe născute dintr-un amestec bizar de nostalgie şi pragmatism. Le las să mi se plimbe prin minte şi prin suflet, le zâmbesc, uneori le împart cu fiinţe dragi, modelându-le în conversaţii nesfârşite, care, privite din afară, au o cu siguranţă o uşoară tentă feministă. Apoi, le topesc în întrebări retorice şi le las să se evapore în aburul cafelei… Azi bunăoară, m-am lăsat copleşită de misterul feminităţii şi de gândul că lumea e adesea prea mică pentru a-l înţelege… Mi-am amintit fără să vreau cum, pe vremea când eram copil, adoram să mă ascund în şifonier atunci când ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi cum mă copleşea aroma dulce pe care o împrăştiau printre celelalte haine rochiile mamei, agăţate pe umeraşe, amestecată cu un miros puternic, de piele lucrată pe îndelete, pe care îl răspândeau poşetele colorate, rânduite frumos pe rafturi…