redirect

joi, 31 ianuarie 2013

Midnight in Paris (2011) – feerie pariziana cu iz de Hollywood

Regie: Woody Allen

Parisul e fascinaţie pură... are acel je ne sais quoi de care, odată ce ai ajuns acolo, nu ai cum să scapi. Iar dacă fascinaţia exista deja în formă latentă, ascunsă prin nu ştiu ce minune în suflet, aşteptând să fie scoasă la suprafaţă de trăiri concrete, atunci revelaţia este inevitabilă. Dincolo de orice legendă, dincolo de aglomeraţia sufocantă, de gunoaiele care distrag uneori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, dincolo de orice, Parisul e uluitor. Nimic din ce aş scrie nu egalează sentimentul de a fi acolo. Aşa că trec direct la subiect...

Am văzut Midnight in Paris într-o dimineaţă, foarte devreme. Stiu, e un fel de paradox. Poate că dacă l-aş fi văzut noaptea, târziu, l-aş fi perceput altfel sau... nu. Efectul de elixir ar fi fost însă cu siguranţă mai intens şi m-ar fi deranjat mai puţin câteva detalii, pe care le voi menţiona aici. În fine... Filmul este regizat de Woody Allen şi asta ar trebui să spună multe cinefililor. Din nefericire, eu întotdeauna am avut sentimentul că în filmele lui se vorbeşte prea mult, că esenţialul este adesea ambalat în prea multe replici. Dar, desigur, aceasta este doar părerea mea, a unui om care nici măcar cinefil nu se poate numi.

Midnight in Paris este un fel de feerie pariziană, al cărei personaj central, un scriitor american în devenire, se lasă vrăjit de magia nocturnă a oraşului, ajungând să aibă nişte experienţe temporale halucinante care sunt însă demistificate prin plasarea, la un moment, dat printre multele replici fără rost a unor fraze care conţin ideea esenţială a filmului – prezentul nu ne multumeşte niciodată, fiindcă viaţa în sine nu ne mulţumeşte... căutăm mereu în trecut acea „perioadă de aur” în care să ne ascundem de ceea ce suntem îm prezent; fugim mereu în trecut pentru că ne place să trăim cu iluzia că în trecut nu ni se poate întâmpla nimic rău. În fond, trecutul e deja consumat... Iar Parisul pare a fi fundalul perfect pentru astfel de evadări temporale în epoci de glorie apuse demult, dar rămase în istoria umanităţii prin ceea ce au lăsat în urmă oameni care s-au îndrăgostit  cândva, altfel, de Paris.


Nu comentez în niciun fel scenariul (deşi ideea în sine e simpatică) şi nici alte aspecte ce ţin de arta cinematografică. Recunosc însă că m-a intrigat puţin aerul comercial, de film făcut la Hollywood, numai bun de vizionat de către americani pragmatici, plescăind în virtutea inerţiei un hamburger, în timp ce devin brusc sentimentali, cuceriţi fiind de magia pariziană. Revenind la filmul în sine... tot timpul cât l-am privit am avut sentimentul că ceva e în neregulă cu distriribuţia. Marion Cotillard mi s-a părut falsă, m-a amuzat prezenţa Carlei Bruni într-un rol secundar (oare o fi fost la mijloc vreo strategie de marketing?), iar Owen Wilson în rolul principal mi s-a părut un fel de nucă în perete la superlativ. Dar poate că tocmai asta era şi ideea – americanul şters, cu aspiraţii limitate, fascinat de Parisul mustind a cultură şi a spirit, nu putea fi interpretat decât de un actor care să degaje acest sentiment. Mi-ar fi plăcut ca personajul să fie altfel şi nu ştiu de ce, mi-a trecut de mai multe ori prin minte că Ethan Hawke sau, ca variantă de rezervă, Jude Law (cu toate că acesta din urmă e prea... european), ar fi fost o alegere mult mai inspirată. Dar sunt cu siguranţă subiectivă, aşa că mă opresc aici cu nevinovatele mele observaţii. În orice caz, e un film de văzut, mai ales de către cei care au în suflet ceva din fascinaţia pariziană, indiferent de motiv, dar e musai să avertizez asupra faptului că pentru a savura filmul în ansamblu şi atmosfera şi alte câteva detalii ce conturează frumuseţea peliculei, e nevoie de oarecare cultură generală în domeniul artei şi al literaturii. Altfel spus, dintr-un anumit punct de vedere, este un film pour les connaisseurs...

duminică, 27 ianuarie 2013

Coji de portocale


Îmi plac portocalele... mai mult decât merele. Desigur, dacă cineva şi-ar pune în cap, mi-ar putea reproşa asta ca pe un moft cu iz de lipsă de patriotism. Slavă Domnului că nu şi-a propus nimeni (încă) să-mi demonstreze o astfel de idee aberantă. Nu ştiu dacă faptul în sine este o reminiscenţă a copilăriei îndepărtate, a vremurilor în care mama făcea un tort delicios cu portocale, de obicei o dată pe an, la Crăciun, când făcea putea face rost de ele, în restul anului răsfăţându-ne cu tort de mere autohtone (alea creşteau în copaci, nu era nevoie să faci rost...). Sau poate că e vorba pur şi simplu de o preferinţă olfactivă, cine ştie. În orice caz, îmi plac portocalele. Şi săptămâna asta am constatat că nu sunt singura căreia îi plac portocalele...

Eram la cumpărături, într-una dintre serile trecute. În ultima vreme fac asta mai ales seara, când supermarketurile sunt aproape de sfârşitul programului. Explicaţia este simplă – diversific peisajul după o zi de stat în casă, evit aglomeraţia exasperantă din timpul zilei şi, ca o încununare a relaxării mele urbane, la întoarcere conduc pe străzi aproape goale, şi-mi fac curat prin minte, aruncând pe fereastra maşinii saci imaginari de gunoi umpluţi cu neuroni asfixiaţi peste zi din varii motive. Revenind... Eram la cumpărături când am început să văd în jurul meu oameni cu portocale. Nu, nu e o metaforă. Oameni de toate vârstele, cu toate că printre ei cei mai mulţi păreau a fi pensionari, cărau găleţi cu portocale. Pe moment n-am înţeles ce se întâmpla. Lângă nişte coşuri imense, pline cu portocale, un bărbat şi o femeie, probabil soţ şi soţie, umpleau şi goleau de zor o găleată. Ea se tot apleca, lua câte două trei portocale, el le punea în găleata cocoţată pe marginea unui coş în care mai erau alte două găleţi pline cu vârf, apoi le scotea şi le arunca înapoi spunându-i ceva femeii. Ea îi dădea altele şi tot aşa... Din când în când amândoi exclamau mulţumiţi câte ceva, apoi îşi continuau munca sisifică (e drept, mai mult pentru ea era sisifică, el nu făcea decât să dea indicaţii azvârlind în coş fructele care, aşa cum mai târziu am înţeles, nu aveau forma perfectă ca să fie aranjate în găleată astfel încât să încapă cât mai multe). Lângă ei, alţi oameni făceau, sub o formă sau alta, aproximativ acelaşi lucru, chinuindu-se să înghesuie cât mai multe portocale în câte o găleată, de parcă ar fi participat la vreo întrecere sportivă. M-am lămurit ce se întâmpla de fapt abia când am văzut panoul imens de deasupra coşurilor cu portocale. Aşadar, promoţie la portocale – câte încap într-o găleată, la doar 15 lei (pardon, 14,99 lei). Cum, nu vă plac portocalele??? Ei, hai, că sunteţi chiar culmea... au vitamine, sunt exotice, coaja poate fi dată prin răzătoare şi... şi... să nu uităm de găleată!!! Găleata e gratis, se-nţelege! Curat chilipir! Ce mai contează că din când în când, sub presiunea portocalelor împinse discret în fundul găleţii (ca să-ncapă mai multe, ce nu-i clar?), recipientul face poc! (deh, doar e gratis, doar nu speraţi să fie rezistentă la şocuri, la apă, la vânt şi altele, nu?). Nu-i bai, că sunt aşa de multe... mai că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva şi-au propus să scape de găleţi şi nu de portocale sau poate că de amândouă. În orice caz, la fel de discret, găleţile pocnite, erau aşezate tacticos de către cumpărătorii  cu pricina (dar pe şest, evident), în stiva imensă de găleţi frumos aranjate între cele două coşuri cu fructe.

Spectacolul acesta banal mi-a înveselit, din nu ştiu care motiv, seara. La casă, o bătrânică se chinuia de zor să ţină portocalele să nu cadă. Pusese găleata care era mai mult decât plină pe bandă şi, ca urmare a legilor inevitabile ale fizicii, când banda se mişca, portocalele se împrăştiau, în ciuda încercărilor disperate ale femeii de a menţine intact mormanul uriaş. Complicitatea solidară a vânzătoarei, într-un act de compasiune demn de piesele lui Ionesco, a salvat-o – Haideţi că vi le ţin io până scoateţi portofelul! Bătrâna a răsuflat uşurată. Ceva din privirea ei îmi spunea că ei, spre deosebire de ceilalţi cumpărători de portocale, asupra căror gusturi nu mă pot pronunţa, ei chiar îi plăceau fructele aurii şi că aşteptase poate de ani buni ziua asta în care să-şi poată permite luxul de a cumpăra o găleată de portocale. Vedeţi că găleata e crăpată, îi zice vânzătoarea, din acelaşi spirit de solidaritate capitalistă. N-are a face, maică! Doar nu mănânc găleata! a zâmbit bătrânica, aruncându-mi o privire înduioşătoare, care-mi confirma bănuielile. Cum vreţi! i-a răspuns sec lucrătoarea, simţindu-se probabil rănită în amorul propriu profesional.

În drum spre casă m-am tot gândit la portocale. Nu, nu la promoţie... Imaginile din supermarket, ridicole şi înduioşătoare în acelaşi timp, s-au estompat treptat lăsând loc amintirilor care mi-au invadat mintea golită de neuronii distruşi peste zi. Mi-am amintit de o dimineaţă de ianuarie, dintr-o iarnă de demult, când, de ziua mea, mama şi tata mi-au umplut patul din camera mea cu portocale – 10 kilograme, parcă le văd şi acum, imense, luminoase, cu coaja curată, răspândind în aer o aromă plăcută. N-am putut să mănânc mai mult de trei atunci, pe moment, însă imaginea patului plin de portocale mi-a rămas întipărită în suflet ca un fel de simbol al eliberării de lucruri stupide pe care ai mei le simţiseră pe pielea lor atâţia ani. Întâmplarea se petrecea în ianuarie 1990, la scurt timp după revoluţie. Apoi, involuntar, mi-am amintit de tortul cu portocale, de unul dintre ele, special, pe care eu însămi l-am făcut într-un alt an...

Am ajuns acasă târziu, cu sufletul răscolit de un trecut pe care nu-l mai lăsasem demult să mă copleşească. Am intrat tiptil, să nu trezesc minunile. Precauţia se dovedi însă inutilă, căci din dormitor răzbăteau chicoteli zglobii, care mă făcură să uit brusc tot ce trăisem cu o jumătate de oră înainte. Apoi, ca un ecou al unei alte seri de ianuarie, în timp ce-mi scuturam cizmele de zăpadă, s-a auzit vocea Elisei: Mami, ai luat portocale?

marți, 15 ianuarie 2013

Inevitabil… Eminescu

N-am de gând să ţin un discurs patriotic desuet despre cât de mare şi de naţional şi de universal este Luceafărul poeziei româneşti”, pe care miile de elevi îl numesc adesea astfel prin lucrările lor, fără să-i doară vreo clipă capul cine şi când l-a numit astfel, fără să le pese, de cele mai multe ori, de sensul sintagmei înfipte bine în şabloane şcolăreşti cu care eu însămi am crescut cândva. Dar uite că nici bine n-am început şi am tendinţa de a adopta un ton moralizator (deformaţie profesională…). Îl las deoparte şi îmi reiau gândurile pe care vroiam să le înşir pe taste.

Cu câteva luni în urmă, când am început să explorez zilnic aleile Copoului, mi-a fost dat să văd două scene ce ies din tiparul firescului cotidian al atmosferei unui parc, fie el şi unul încărcat de romantism şi de cultură răspândită frivol pe garduri sau prin boxe amplasate strategic sub leii pe care stă obeliscul (probabil ca să nu le fure cineva). Sunt scene care pe mine, simplu om, m-au marcat, din nu ştiu care motiv anume. N-am încercat să mi le explic, cu toate că ar putea curge pagini întregi pornind de la ele, însă mi-am propus încă de atunci să nu le ţin doar pentru mine. Într-una din zile, în foişor era zarvă. Câţiva tineri se amuzau teribil, comentau cu voce tare, spunând vrute şi nevrute şi se agitau cu privirile aţintite spre teiul bătrân care domină încă centrul parcului. Din când în când, în replicile lor stupide se auzea câte un Luceafărul”, romantic”, „Somnoroase păsărele”... Măi, să fie! îmi zic. Te pomeneşti că i-o fi apucat dorul de Eminescu pe adolescenţi. Îmi asum ironia, cu riscul de a fi contestată de către tinerii care cunosc şi care apreciază într-un fel sau altul scrierile lui Eminescu şi precizez că ţinta ei erau în momentul acela strict adolescenţii respectivi. Mi-am continuat plimbarea, apropiindu-mă discret de punctul spre care se aţinteau privirile batjocoritoare şi chicotelile neruşinate şi am înţeles îndată ce anume îi distra atât de tare. O bătrânică îmbrăţişa teiul lui Eminescu şi şoptea ceva, cu ochii închişi. Unul dintre adolescenţi, în euforia animalică ce-l cuprinsese probabil la vederea unei astfel de scene care pentru mintea sa era desprinsă dintr-un film comic s-a dus pe cealaltă parte a teiului şi a imitat-o pe bătrânică. Inutil să precizez reacţia de turmă a celor rămaşi în foişor. Bătrânica nu a reacţionat în niciun fel. A rămas în continuare neclinitiă, îmbrăţişând copacul şi şoptindu-i scoarţei cuvinte care din expresia feţei se vedeau că îi erau dragi. Tânărul s-a depărtat după câteva minute în care, evident, a fost imortalizat cu iphoane ultimul răcnet, pentru ca isprava lui să fie împărtăşită, probabil, a doua zi şi restului de colegi care nu avuseseră privilegiul să asiste la un asemenea spectacol de pomină. M-am depărtat la fel de discret cum mă apropiasem, cu mintea plină de porniri contradictorii – nedumerire faţă de gestul bătrânei, un fel de compasiune amestecată cu scârbă faţă de tinerii aceia bezmetici, ciudă că trăiesc într-o lume în care trebuie să asist la astfel de scene tragi-comice. „Recită Luceafărul, uăi!!!” s-a auzit undeva în spate, când mă depărtasem destul de mult pentru a o mai putea vedea pe bătrânică. A urmat un val nou de râsete groteşti, apoi linişte. Probabil că devenise deja neinteresant pentru ei şi schimbaseră subiectul. După ce mi s-a risipit iritarea generată de comportamentul adolescenţilor, am încercat să înţeleg gestul bătrânei. Oare chiar o fi recitat Luceafărul...? Mă îndoiesc că puştiul ştia vreun vers din poezie şi cel mai probabil a exclamat la mişto, aşa că întrebarea rămâne fără răspuns. La fel ca şi sensul gestului în sine care, probabil, în sufletul femeii, avea o explicaţie totuşi. Cine ştie...

A doua zi, printr-o coincidenţă bizară, atenţia mi-a fost din nou captată de teiul lui Eminescu. De departe am văzut cum cineva, o femeie cred, a pus un buchet de flori lângă bustul poetului, apoi şi-a făcut cruce şi a plecat. De data asta nu mai era, ce-i drept, nimeni în foişor care să imite bufonic gestul, însă am avut sentimentul că scena în sine era un fel de continuare a celei din ziua precedentă, cu alţi actori, în acelaşi decor sacru având în centru copacul simbolic care supravieţuieşte încă, proptit de barele de oţel. Şi ceea ce mi s-a părut demn de luat în seamă este că aceste două scene s-au petrecut în două zile obişnuite din calendar, fără vreo semnificaţie anume, din câte ştiu.

A devenit un fapt aproape inevitabil să se vorbească despre Eminescu pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie. Să se vorbească mult, uneori frumos, inteligent, alteori prost, în necunoştinţă de cauză, de cele mai multe ori cu un patriotism fals, care frizează pateticul. Şi asta... e trist. Şi ca să mă ţin de promisiune, mă voi opri aici. Nu pot totuşi să nu mă gândesc aşa, cu o ironie amară, cum ar fi dacă Eminescu ar învia ca să moară apoi din nou. Poate că atunci s-ar îmbulzi lumea prin librării să-i cumpere şi să-i citească operele, la fel cum s-a îmbulzit în cinematografe ca să vizioneze filmele lui Nicolaescu, la o zi după ce murise. De bună seamă că aşa s-ar întâmpla... numai să fie gratis!

luni, 14 ianuarie 2013

„Binili înfrângi” – pledoarie pentru o poveste cu final fericit

Cu câteva luni în urmă, când am aflat despre diagnosticul lui Tudor Jalbă-Şoimaru, am simţit că mi se face inima cât un purice şi că mi se opresc cuvintele în vârful degetelor, în timp ce încercam să port în continuare o conversaţie măcar în aparenţă firească cu Ema. M-au năpădit lacrimile aşa, fără veste, într-un fel de empatie născută din solidaritate, din gândul că şi eu am un Tudor mic şi drăgălaş, din sentimentul sfâşietor că un om care ţi-a trecut prin viaţă poate să fie încercat de o aşa suferinţă şi că tu, muritor de rând, nu poţi face mai mult decât să-i spui cuvinte pe care i le-au spus deja zeci de persoane şi care, oricât de bine intenţionate ar fi, nu au cum să şteargă o realitate cu nume care-ţi zgârie retina – autism. 

Dar... cine este Tudor şi de ce scriu acum despre el? Tudor Jalbă-Şoimaru este băieţelul Emei, o fiinţă pe care eu am cunoscut-o pe vremea când o plimbam pe Elisa, aflată încă în cele nouă luni de huzur intrauterin, între serviciu şi cursurile de master la care mă încăpăţânam să fiu prezentă, cu toate că mai aveam puţin şi semănam cu un balon uriaş care se încăpăţâna să ignore zăpada şi gerul. Ne-am revăzut apoi sporadic, în diverse ocazii pe care Universitatea le-a mijlocit fără prea multă premeditare. Apoi, de la o vreme, nu am mai ştiut mare lucru de spre Ema. Ştiam doar că se mutase din Iaşi... şi cam atât. Ne-am regăsit prin spaţiul virtual, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi oameni dragi, pe care-i rătăcisem prin amintiri din vremea studenţiei (singurul motiv, cred, care îmi ţine încă activ contul de pe Facebook). Aşa, virtual, l-am cunoscut pe Tudor, băieţelul cu ochişori pătrunzători şi cârlionţi neastâmpăraţi, din poze care mi-au bucurat privirea de mai multe ori. Vestea că Tudor suferă de autism cu întârziere psihică severă am aflat-o într-o seară, tot în spaţiul virtual, care a căpătat brusc o concreteţe în faţa căreia am capitulat în lacrimi. Ema mi-a povestit în câteva cuvinte despre felul în care i se schimbase viaţa. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mi-a vorbit atât de raţional, cu un fel de linişte construită atent, conştientă fiind că dacă ea clachează (şi oare care mamă nu ar putea claca la cel mai mic stimul negativ atunci când află că puiul ei suferă de o astfel de cumplită maladie?), universul dărâmat deja nu va mai putea fi reconstruit. Am vorbit mult atunci... Şi da, recunosc, că m-am gândit că trebuie să fie cumplit să fii într-o astfel de situaţie, ca părinte. Şi, în plus, să lupţi cu probleme financiare, care apar inevitabil, pentru că terapia este extrem de costisitoare şi dă roade doar dacă este constantă, fără întrerupere. Apoi, după o vreme, nu am mai vorbit. Şi nu pentru că nu mi-ar fi păsat de ce se întâmplă cu Ema sau cu Tudor, ci pentru că de fiecare dată când am avut impulsul să-i scriu ceva, mi-a fost teamă să nu fiu patetică (un lucru pe care Ema nu cred că şi l-ar fi dorit) sau să nu spun ceva nepotrivit. Am continuat să mă uit la poze cu Tudor şi să mă rog în gând să fie cumva bine. Nu ştiu cum anume să se întâmple, dar să fie bine...

În seara asta am ajuns, nici eu nu mai ştiu cum, aici. Am poposit mult, mi-am înghiţit din nou lacrimi şi pentru o clipă mi-a trecut prin cap că poate nu m-am rugat în minte zadarnic. Poate că orice lucru pe care îl facem pentru semenii noştri, oricât de neînsemnat ar părea, îşi are rostul lui. Da, ştiu, suntem copleşiţi de mii de cazuri umanitare, pe care adesea le ignorăm sau, cel mult, le tratăm ca pe nişte ştiri faţă de care ai căror protagonişti simţim compasiune şi... atât. Şi da, poate că doar atunci când cei care sunt protagoniştii ştirii sunt oameni pe care-i cunoaştem şi faţă de care nu putem rămâne indiferenţi avem impulsul să facem ceva concret. Dincolo de acest impuls, există însă ceea ce fiecare dintre noi are, sub o formă sau alta, în suflet – solidaritatea umană. Nu ştiu cum să fac pledoarie pentru un caz umanitar care pentru mine înseamnă mai mult de atât. Şi nici nu cred că mi-am propus să fac în mod explicit acest lucru, pentru că sunt conştientă de imunitatea cu care ne protejăm adesea aproape instinctiv sufletul şi mintea în faţa unor astfel de drame ale unor oameni pe care îi cunoaştem sau nu. „Fiecare cu ale lui...” cum bine remarca cineva care nu a rămas indiferent faţă de povestea lui Tudor. Mi-ar plăcea să cred însă că fac pledoarie pentru un final fericit al unei poveşti care m-a întristat, dar al cărei curs îmi doresc din tot sufletul să se schimbe în bine. 

Mi-au rămas întipărite în minte mânuţa lui Tudor din imaginea de pe blog şi cuvintele de-o şchioapă scrise undeva la început şi pe care îmi place să mi le imaginez rostite într-o zi apăsat de micul cârlionţat cu ochi de mărgea – „Binili înfrângi!”

vineri, 11 ianuarie 2013

(34)

Încă nu-mi dau seama dacă e deja-vu sau dacă e aievea. Dar asta nu prea are importanţă... Îmi caut cuvintele pentru o mie de gânduri care-mi străbat în toate direcţiile mintea. Cum ar trebui să vorbesc despre o vârstă, în fond şi la urma urmei, banală, fără „schimbare de prefix”, fără semnificaţii simbolice ascunse în magia cifrelor, o vârstă care te poate face să te simţi fie tânăr, fie bătrân, fie în niciun fel, după cum ţi-e firea şi simţirea? Nu ştiu ce ar trebui sau dacă ar trebui să scriu. Aşa că o fac aşa cum simt, cu vorbe pline sau goale, apăsate aievea pe taste ale căror litere s-au şters de multă vreme, dar care-şi păstrează încă abilitatea de a transforma într-un nu ştiu ce gândurile mele încâlcite.

Azi n-am avut laptop. Adică, mă rog, fizic, a zăcut pe aici pe undeva, însă un mic şi nu foarte ofensiv virus mi-a făcut cel mai neaşteptat cadou de ziua mea – o zi fără haos virtual. Nu ştiu dacă o fi avut soarta vreun amestec în toată treaba asta, dar avem nevoie din când în când de astfel de coincidenţe. Ne ajută involuntar să ne amintim cine, ce, unde suntem prin Universul acesta mare.

Mă uit în colţul ecranului şi-mi dau seama că aseară, tot cam pe la ora asta începusem să meditez. Poate că aşa se explică sentimentul pe care încă îl am. Am adormit, ca de obicei, ultima. Am făcut din nou magie prin bucătărie (ştiu, cam des în ultima vreme, chiar şi pentru mine, dar... este pentru un scop nobil), în orice caz, am reuşit să termin înainte de miezul nopţii. De fapt, ca un făcut, m-am strecurat în pat cu două minute înainte să se schimbe data din calendar. M-a cuprins subit un sentiment ciudat, ca şi cum ceva ieşit din comun avea să se întâmple. Nu mă aşteptam chiar la sfârşitul lumii, însă presentimentul avea ceva din încordarea aceea inexplicabilă pe care o ai atunci când ţi se pare că urmează ceva, un moment pe care ţi l-ai imaginat într-o mie de feluri, dar despre care ştii că se va petrece în cu totul alt mod decât în mintea ta. Problema era că eu nu avusesem răgaz să mă gândesc la cele o mie de feluri. Ora de bucătăreală mi-o rezervasem pentru golirea minţii de orice gânduri ucigătoare de neuroni, aşa că... Iată-mă la miezul nopţii azi, ieri (nici eu nu mai ştiu) cu gândurile împrăştiate printre încercări inutile de a le aduna într-un monolog interior coerent. Mă gândeam că... prea târziu. La mulţi ani! – Mi-a şoptit ca prin vis, în felul lui, care mi-e atât de drag. Apoi a trebuit să închid ochii, să mă abţin să nu privesc printre gene şi să-mi forţez lacrima din colţul ochiului să rămână la locul ei cuminte, pentru că o cunosc eu bine, ştiu că după ea ar fi urmat altele. Aşa că m-am străduit să mă comport ca un om mare ce sunt şi, curios, de data asta chiar mi-a reuşit. Am adormit cu privirea alintată de fotografii vechi uitate – clipe divine ferecate-n cristale lichide şi-n bucăţele de metal cu denumiri sofisticate. Când m-am trezit era deja ziua mea de câteva ore. Piticii mi-au urat La mulţi ani, mami! cu feţişoarele lor năstruşnice, pregătite pentru o nouă zi. A sunat telefonul de câteva ori, am întâmpinat oameni dragi, am mirosit flori colorate şi flori de liliac, am petrecut ore frumoase şi liniştite într-o aniversare fără prea mult zgomot, pe care, dacă aş da timpul înapoi cu vreo zece ani, nu aş recunoaşte-o ca fiind a mea. Şi asta, dintr-un motiv anume, pe care nu reuşesc încă să mi-l explic, mă amuză teribil. Remarca tatei s-a înscris în atmosfera zilei – Ştii, am stat şi m-am gândit şi mi-am amintit că eu împlineam 34 de ani la Revoluţie. Ce tânăr mai eram... De parcă acum ar fi altfel. Dar n-am cum să-l conving, aşa că m-am mulţumit să zâmbesc şi să mă bucur că replica mi-a alungat orice urmă de posibilă nostalgie cu potenţial depresiv.

A trecut la fel ca în fiecare an... A fost soare şi a fost ger scârţâitor cu miros de iarnă profundă în care se nasc fiinţe capabile să-şi găsească fericirea în simplitatea fulgilor, atunci când ninge şi-n amintirea lor atunci când plouă. Ceva din simplitatea frumoasă a zilei m-a făcut să mă gândesc că 34 este până la urmă un număr dacă nu neapărat interesant prin simbolistică, cel puţin creator de amintiri frumoase. Am deschis laptopul abia spre seară, cu vreo două ore în urmă, după ce mi-a fost salvat din gheruţele nu ştiu căror monstruleţi virtuali de către specialistul familiei în probleme de IT. Mi-am citit urările de pe Facebook şi, în ciuda oricărei intuiţii prealabile, am realizat brusc că foarte mulţi oameni s-au gândit astăzi la umila mea fiinţă, fie şi preţ de câteva secunde, cât durează apăsarea unui La mulţi ani! pe taste. Oameni dragi, oameni din prezent, oameni din trecut, oameni care există într-un fel sau altul în 34. Şi asta, oricât de sec şi de pueril şi de patetic ar suna, m-a emoţionat. Am închis pentru câteva secunde ochii şi am încercat să mi-i imaginez pe toţi rostindu-şi urările frumoase şi pe mine mulţumindu-le fără cuvinte. Nu ştiu dacă am reuşit. M-a trezit din reverie un ultim mesaj, care şi-a aşteptat, poate, întreaga zi clipa de graţie, atingându-şi în cele din urmă, conştient sau nu, scopul.

Mi-am amintit brusc că tocmai am început un alt an şi că mă îndrept invariabil spre vârsta pe care mulţi o consideră un fel de început al declinului. Dar, în fond, ce e o viaţă de om... refuz să cred că e doar o goană nebună printre obstacole ţintuite în numere mai mult sau mai puţin banale. Aşa că întorc pagina imaginară şi pun un semn virtual de carte între filele care se vor trăite. Îl pun pe 34 între paranteze şi şterg frumuşel senzaţia de deja-vu cu un gând ghiduş despre ziua de mâine care deja a devenit „azi” de vreo două ceasuri. 

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

RV (2006) – un film în / cu / despre / pentru familie

Regie: Barry Sonnefeld
Actori: Robin Williams si alţii

Fără să ne fi programat dinainte evenimentul în sine, am transformat seara de vineri, care s-a sfârşit deja de câteva ore, într-o seară de cinema în familie, cu tot ritualul adiacent – popcorn, suc, bere şi râsete cât pentru o săptămână întreagă. A lipsit pizza home made, dar trecem peste, având în vedere că totul s-a întâmplat spontan, după o zi în care am declarat că îmi dau demisia din postul de mama provizoriu casnică. Şi cum spontaneitatea implică brainstorming, a trebuit să ne decidem relativ repede asupra a ceea ce urma să vizionăm în trei. (Tudor e deja de mult timp în lumea viselor.). Televizorul nu ne-a oferit nici de data asta vreo alternativă viabilă, aşa că am comis sacrilegiul de a nu vedea un film cu Sergiu Nicolaescu în această seară în care aproape toate posturile tv şi-au inclus în grilă unul sau (ca să fie mai cu moţ) chiar două sau trei filme regizate de domnia sa. Mai mult, am înlocuit ceea ce s-ar fi dovedit, poate, un act metaforic de patriotism intens, cu o comedie simpatică, care ne-a binedispus pe toţi trei – RV, un film din 2006, cu o distribuţie care, în afară de numele lui Robin Williams, nu spune nimic, cu o poveste destul de perimată şi fără intenţia de a ascunde cine ştie ce mesaj ultra-mega-filozofic. Cu alte cuvinte, americanisme, cum ar spune ştiu eu cine... Prezenţa lui Robin Williams în distribuţie mi-a fost însă suficientă pentru a fi de acord cu propunerea lui Dragos de a vedea filmul cu pricina, care nu este vreo mare capodoperă de Oscar, dar care are calitatea de a fi, la nevoie, pretextul unei seri frumoase în familie. Robin Williams ste unul dintre actorii care mă fascinează, pur şi simplu, indiferent de ipostază. În RV, interpretează rolul unui tată care vrea cu orice preţ să fie responsabil, împărţindu-se cu stângăcie între slujba pe care este pe cale să şi-o piardă şi familia de care simte că se îndepărtează tot mai mult şi pe care vrea să o facă fericită. Nimic ieşit din comun, la urma urmei.

Filmul în sine nu e cine ştie ce – scenariu şablon pentru comediile de familie în stil american, plin de clişee şi de personaje tipice răsuflate şi răs-răsuflate – o familie buclucaşă pleacă, forţată de anumite împrejurări, într-o excursie cu o rulotă închiriată, membrii acesteia fiind nevoiţi să facă faţă unor provocări amuzante, surse inepuizabile ale unui comic de situaţie facil, dar contagios, pe care, evident, le depăşesc, într-un final care se vrea a fi, probabil, moralizator şi emoţionant, în acelaşi stil marca Hollywood & co. Trecând peste, RV e o comedie relaxantă, care nu trebuie musai văzută, dar pe care v-o recomand cu drag pentru debutul reuşit al unui sfârşit de săptămână în familie.





joi, 3 ianuarie 2013

Despre subiectul zilei sau cum devine o biografie hrană pentru viermi


Ori de câte ori am deschis astăzi televizorul am auzit măcar o dată la câteva minute numele lui Sergiu Nicolaescu. Ca să nu mai spun de potopul de linkuri distribuite pe Facebook şi de cele câteva zeci de mailuri, ale diverselor site-uri de la care primesc alerte de ştiri. Recunosc, vestea morţii lui Sergiu Nicolaescu a generat în mine un fel de reacţie ciudată, pe care nu o pot defini uşor, la fel ca şi vestea altor decese ale unor artişti, cineaşti, personalităţi de tot felul cu al căror nume am crescut şi a căror muncă, creaţie, viaţă m-au interesat mai mult sau mai puţin. Am trăit şi de data asta câteva clipe de dezamăgire profundă faţă de tot ce poate însemna o viaţă de om, faţă de felul în care, într-o secundă totul devine trecut. Mi-am revenit însă rapid din starea meditativă, pentru că astfel de stări nu sunt bune dacă le laşi să te copleşească în vreun fel. Aşadar, a murit Sergiu Nicolaescu. A murit un om care a influenţat într-un fel sau altul cinematografia românească, un om care a făcut cutare şi cutare lucru, până la urmă un om... mare, bun, talentat sau cum l-or mai fi catalogând unii sau alţii, dar, înainte de toate – un om. Mărturisesc că nu am fost vreodată copleşită de valoarea sa ca regizor sau ca actor, ba chiar îmi amintesc cu o uşoară ironie pelicule siropoase precum Orient Express, însă recunosc că în mintea mea imaginea lui Sergiu Nicolaescu s-a suprapus întotdeauna cu cea a vreunui mare star internaţional. Mi-au plăcut întotdeauna chipul lui şi felul în care articula frazele. Ştiu, poate părea ceva extrem de pueril să-ţi placă figura cuiva şi felul în care vorbeşte, dar cred că este şi aceasta o formă de carismă. Intrarea lui în politică mi s-a părut un act de bravură inutilă, făcând notă discordantă cu statutul său cultural. Nu ştiu de ce, dar asta mă duce cu gândul la Irina Loghin şi la solistul de la Hi-Q (mărturisesc că nu ştiu cum îl cheamă) care a devenit recent parlamentar. Dar, în fine... acestea sunt divagaţii care nu-şi au rostul acum.

De ce scriu şi eu despre ceva ce a devenit cu siguranţă subiectul principal nu doar al zilei, ci al începutului de an? Simplu – pentru că vrând nevrând devenim cu toţii părtaşi la acest fenomen social pe care îl generează influenţa mass-media. Şi pentru că îmi dau seama o dată în plus că e suficient să mori ca să devii masă pentru viermi care se hrănesc cu senzaţionalul ieftin, bine vândut în ambalaje tragicomice. Fără să vreau, mi-au alunecat ochii astăzi pe titluri care mai de care mai inedite de la 5 lucruri inedite despre viaţa lui Sergiu Nicolaescu la Cine este Dana Nicolaescu, văduva misterioasă, mai tânără cu 47 de ani decât regizorul. Articolaşe de doi bani, scrise fără noimă, speculând grosolan circumstanţele unui eveniment trist. În noianul acesta de fals inedit şi de banalităţi spuse pompos în cuvinte irosite de dragul audienţei, mi-a atras atenţia intervenţia lui Cristian Tudor Popescu. Sinceritate crudă sau doar impulsul de a ieşi din turmă, agăţându-se de o antipatie declarată faţă de cel decedat? Cine ştie... şi, în fond, cui îi pasă... Şi ca să pună parcă un capac întregului spectacol grotesc, vine, pe la ora prânzului şi comunicatul de presă al văduvei, devenite subit „misterioasă”, difuzat de Mediafax. Mi-a rămas în minte începutul comunicatului: „În temeiul art. 78 din Codul civil intitulat „Respectul persoanei decedate”, vă solicit... etc. etc.”. Nu ştiam că există un astfel de articol, dar uite că am aflat. Încerc să mi-o imaginez pe Dana Nicolaescu concepând acest comunicat, dar probabil că încercarea mea e lipsită de sens. S-o fi ocupat vreun avocat sau impresar de astfel de lucruri stupide, dar utile, dacă avem în vedere antecedentele presei noastre în cazuri anterioare de morţi celebre. Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte imaginea plenului parlamentar supunând la vot articolul 78 din Codul civil. Îmi vine să râd, dar mă abţin. Pentru că îmi amintesc subit că tot acest bulgăre de zăpadă artificială din polistiren sec, care scârţâie strident cu fiecare nouă ştire despre Sergiu Nicolaescu a pornit de la moartea unui om... bun, rău, mare, mic, dar, înainte de toate, un om... Şi-mi trece inevitabil prin minte un gând care mă dezgustă şi pe care nu mi-l pot controla – Moartea te transformă fără drept de apel în hrană pentru viermi. Biografia îţi devine o ştire menită să hrănească foamea de senzaţional sau, în cazul fericit în care moartea nu-ţi este transformată într-o transmisie în direct, un subiect de top, până la următorul deces sau până la vreo încercare de sinucidere a mai ştiu eu cui, până la vreun divorţ sau vreun plagiat care vor înlocui pe nesimţite orice urmă de senzaţional. 

Şi ca o ironie, cu câteva minute înainte de a mă apuca să-mi adun în grabă gândurile pe tastele prăfuite, citesc undeva: Sergiu Nicolaescu va fi incinerat... Aşadar, măcar unii dintre viermi îşi vor pune pofta-n cui...

miercuri, 2 ianuarie 2013

12 Plante – Exerciţiu de persuasiune naturistă

Iată-mă, prin urmare (urmare a cărui fapt... voi relata cât de curând într-o postare oarecum explicativă a unei anumite decizii în privinţa aceea ce mai scriu din când în când pe aici...), în faţa primei provocări / încercări de a scrie pe o temă dată. Ironia face ca această primă temă, din singura campanie disponibilă momentan pe www.blogalinitiative.ro, să fie una ce mă duce cu gândul la modul în care am ajuns eu pe acest site. Dar despre asta, în postarea explicativă... Să revenim la provocarea temei. Cum să conving un nehotărât că produsul 12 Plante, despre care aud şi eu acum prima dată, este special şi folositor sănătăţii. Hmmm, îmi vine să zâmbesc gândindu-mă la puterea mea de convingere, dar, parcă poţi să ştii ce talente ascunse zac în condeiul omului? Şi pentru că mi-am propus ca aceste articole pe teme date să nu fie altceva decât nişte exerciţii de stil în sfera blogoistică / blogorescă / blogoritică / etc. (orice termen aş folosi mi se pare la fel de comic), să purcedem, aşadar, la antrenament...

Am nevoie, în primul rând de un nehotărât. De obicei, atunci când vine vorba de suplimente alimentare, de vitamine şi alte produse similare, oamenii sunt fie într-o extremă, fie în cealaltă. Există, pe de o parte, cei obsedaţi de propria sănătate, care s-ar îndopa cu orice numai să ştie că vor trăi o zi în plus. La polul opus sunt cei care n-ar da nici un capăt de aţă pentru o pastilă, cei care sunt convinşi că medicamentele şi mai ales suplimentele naturiste nu sunt decât nişte păcăleli născocite de unii pentru a se îmbogăţi rapid. Dar nici unii, nici alţii nu reprezintă subiectul provocării mele. Eu trebuie să mă ocup de nehotărâţi, adică de cei care ar da şi n-ar da bani pe un produs de tipul celui care face obiectul textului de faţă, de cei care ar vrea să creadă în beneficiile unui produs despre care au auzit sau n-au auzit, dar au nevoie de acel ceva care să-i convingă că hotărârea de a-l cumpăra şi de a-l consuma nu este în zadar. Şi aceştia sunt cel mai greu de convins. Am nevoie, aşadar, de un astfel de exemplar. Zâmbesc... pentru că îmi cunosc deja cobaiul - eu însămi. În cazul de faţă cred că sunt cel mai reprezentativ eşantion de potenţiali cumpărători nehotărâti ai produsului 12 Plante  Motivul este simplu. Fără a fi cârcotaşă, încerc să fiu realistă atunci când vine vorba de propria sănătate. Nu cred că plantele sunt nefolositoare (la urma urmei există o mulţime de medicamente care au salvat vieţi şi care îşi au originea în plante), însă nici nu mă număr printre cei care cred în minunile necondiţionate ale naturii. Da, probabil că un regim sănătos, care să includă un consum regulat de nu ştiu ce plante minune, poate avea un efect miraculos asupra organismului şi ne face să trăim o vreme cu iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, însă până la urmă iluzia va fi spulberată într-un fel sau altul. Important, cred, este să nu ne amăgim prea mult şi să luăm totul ca atare. Am deviat puţin în gânduri semi-înţelepte, fără ca asta să fie vreo strategie de ameţire a pontenţialului cumpărător. Ar fi şi culmea să mă auto-îmbăt cu vorbe goale...

Cum să mă conving, aşadar, că 12 Plante e un produs special şi folositor sănătăţii mele? Hmmm, cred că miza este din start prost fixată, cel puţin pentru mine, nehotărâtul, dar să nu cârcotim, căci nu asta ne-am propus... Imaginile de pe site nu mă ajută deloc să mă hotărăsc în sensul în care bloggerul din mine trebuie să mă convingă. Ba dimpotrivă... Cutiuţa cu minuni arată bine, culorile alese de producători se asortează şi au un impact vizual frumos. Buuun! Vine însă primul obstacol în calea hotărârii mele – preţul. Cum adică „cu doar 100 de lei”? Păi ce, 100 de lei sunt de ici de colo? Dacă-mi amintesc eu bine, sunt vremuri în care cu 100 de lei trăieşti o săptămână, ba chiar mai mult... Şi totuşi, pe de altă parte – 100 de lei înseamnă vreo 18 sticle de bere / suc la 2 litri, pe care, recunosc, arunc banii adesea fără să meditez prea mult şi fără să am nevoie de exerciţii de stil în scopul convingerii. 100 de lei înseamnă 4 pachete de cafea date, la nevoie, pe ici pe colo, prin diverse situaţii care impun „o mică atenţie” pentru a rezolva te miri ce lucru care într-o ţară normală s-ar rezolva de la sine. Să continui? Hmmm, nu are rost. Pot găsi o mie de motive care să demonstreze că există modalităţi mai mult sau mai puţin stupide de a cheltui 100 de lei fără ca măcar să ne dăm seama de acest lucru. Aşa că, de ce să nu o facem conştient, de ce să nu dăm 100 de lei pe o încercare care s-ar putea să ne ajute până la urmă într-un fel sau altul. Buuun. Instinctiv, îmi alunecă privirea în dreapta paginii unde pozează graţios Carmen Brumă. Mă apucă râsul. Şi nu din cauza lui Carmen (care fie vorba între noi, în afară de faptul că e iubita lui Mircea Badea şi de faptul că a slăbit nu ştiu câte kilograme în nu ştiu ce timp record, mie una nu-mi spune prea multe), ci din cauză că, dacă-mi amintesc eu bine, tot Carmen Brumă, îmbrăcată tot într-o rochie verde, zâmbea fotogenic pe un mare poster reclamă la un produs controversat, din cauza căruia (printr-o cale întortocheată) am ajuns pe un blog care-mi place şi de acolo pe blogalinitiative.ro şi implicit în această campanie pentru un produs numit 12 Plante  Ce mică e lumea, nu? Pfff, Carmen Brumă nu mă convinge deloc să cumpăr un produs pe care îl recomandă graţios din rochia ei verde. De ce? Nu ştiu nici eu. Poate pentru că nu e idealul meu de feminitate? Sau poate pentru că mă disperă Mircea Badea? Ei aş! Ce are a face una cu alta? Să fim serioşi... Carmen Brumă e doar Carmen Brumă făcând o reclamă, la fel cum Adriana Bahmuţeanu e doar Adriana Bahmuţeanu gătind la Dry Cooker. Aşa că, îmi pare rău pentru banii investiţi de producători, dar imaginea cu zâmbetul larg în rochiţa verde nu mă ajută deloc în demersul meu persuasiv.

Mă întorc cu privirea la Cutiuţa cu minuni. Sub imaginea frumos colorată vin explicaţiile – De ce 12? Chiar aşa, de ce? Îmi spun asta în gând, ca o nehotărâtă îndărătnică ce sunt şi încep să citesc explicaţiile, care se învârt în jurul simbolisticii numărului 12. Măi, să fie! O fi vreo poţiune magică la mijloc? Îmi dau seama rapid că e vorba doar de o altă strategie publicitară şi zâmbesc. De ce? Pentru că nu sunt nici adeptă a ezoterismului, nici împătimită după zodii şi nici o credincioasă habotrnică. Recunosc că îmi atrage totuşi atenţia afirmaţia că 12 perechi de coaste ne susţin corpul. Mărturisesc că nu ştiam sau dacă ştiam uitasem, aşa că reţin detaliul. Ce legătură or fi având cele 12 Plante cu ezoterismul şi cu ortodoxia nu prea înţeleg eu, dar un lucru e sigur – ateii şi agnosticii nu vor da doi bani pe produsul în cauză. Inutil să mai precizez motivul. Sau poate că, cine ştie... În tot cazul, ideea este că nimic din ce citesc nu mă convinge, dar, recunosc, nici nu mă înverşunează împotriva produsului în sine, aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri.

Ajung, în cele din urmă şi la coloana din mijlocul paginii, în care citesc despre beneficiile celor 12 Plante  Îmi dau seama că în toate aceste minute în care m-am uitat la preţ, la Carmen Brumă, la explicaţii filozofice, mi-a scăpat esenţialul – care sunt cele 12 Plante şi ce virtuţi au ele. Explicaţiile din chenarele verzi mă lămuresc. Unele nu mă conving, aşa că dau fuga pe wikipedia şi-mi completez cultura generală despre teiul argintiu şi despre mesteacănul pufos. Apoi mi se opresc ochii pe explicaţia a ceea ce este, de fapt, 12 Plante  un produs din plante, care acţionează pentru refacerea stării de bine a organismului, având efecte benefice asupra imunităţii, sistemului circulator, sistemului digestiv, cu un aport semnificativ de vitamine, proteine şi enzime. Paradoxal sau nu, asta îmi sună bine, pentru că este o recomandare cuminte, fără divagaţii inutile şi fără promisiuni stupide. Nu ştiu dacă chiar am nevoie de aşa ceva, dar, la urma urmei, de ce nu? Într-un sezon în care virusurile bântuie peste tot, organismul are nevoie de imunitate (cel puţin al meu, care se lasă adesea uşor învins de răceli). Vitamine, proteine, enzime... îmi sună toate a termeni medicali, dar, în fond, natura e un fel de medicină alternativă, corect? În fine, una peste alta, îmi amintesc subit că bila mea leneşă devine vioaie numai atunci când este stimulată de niscaiva ceaiuri şi că durerile sporadice de cap sau de stomac îmi trec de cele mai multe ori tot datorită unor plante. Aşa că, mă hotărăsc brusc, fără prea multe divagaţii inutile. Voi încerca 12 Plante şi nu pentru că este un produs special (despre asta habar nu am încă), ci pentru că, aşa cum se spune pe undeva pe site, este un supliment alimentar care nu îşi propune să prevină, să trateze sau să vindece vreo boală, ci pur şi simplu să de o stare de bine organismului. Şi, cel puţin acum, organismul meu are nevoie de o stare de bine. Al vostru de ce are nevoie?

marți, 1 ianuarie 2013

The Words (2012)

Regie: Brian Klugman, Lee Sternthal
Actori: Bradley Cooper, Dennis Quaid, Jeremy Irons

Nu-mi amintesc să-mi fi început vreun an din cei pe care mi-a fost dat să îi încep până acum cu vizionarea unui film şi încă cu a unuia care are în mod cert calitatea de a marca existenţa spectatorului, fie şi preţ de câteva minute bune, în care magia peliculei nu are cum să nu te prindă. Să fie oare acesta un an altfel? Nu sunt mare amatoare de superstiţii, însă mă încăpăţânez să cred în continuare că nimic din ceea ce ni se întâmplă sau facem să ni se întâmple nu este, de fapt, întâmplător.

Pe scurt, am văzut The Words la o zi după ce am citit o recomandare pe o pagină de Facebook (şi iată cum Facebook-ul ne influenţează destinele... dar să nu deviem). De obicei, dacă îmi atrage atenţia o recomandare, un trailer, un titlu etc., reţin informaţia şi amân vederea filmului până la o dată la care fie memoria o şterge involuntar, fie  uit complet că am avut la un moment dat intenţia de a vedea filmul respectiv. N-aş putea spune ce m-a făcut ca de această dată să acţionez împotriva obiceiurileor mele cinefile bizare, însă ştiu că ceea ce m-a atras de la început este un detaliu care, probabil, nu prezintă cine ştie ce interes pentru toată lumea – felul în care un scriitor ajunge să aibă succesul la care a visat, făcând o alegere ce poate fi sancţionată din punct de vedere moral, dar care îşi are justificarea, paradoxal, în ceea ce este, de fapt, un ins a cărui existenţă a fost menită scrisului – o fiinţă care se zbate în permanenţă la limita dintre ficţiune şi realitate, plonjând succesiv dintr-una în cealaltă şi încercând să supravieţuiască provocării de a trăi simultan în două lumi, fără a le confunda în totalitate. Rory Jensen, un scriitor care trăieşte drama conştientizării faptului că nu va fi niciodată ceea ce simte că vrea să fie, este, în fapt, un personaj al propriei încercări de a deveni ceea ce a încercat să fure din destinul altcuiva... al bătrânului, personaj care, la rândul său, avusese un destin similar, într-o altă epocă. Subiectul în sine este prea puţin relevant – un scriitor, devenit personaj în propria carte, în care relatează consecinţele unei greşeli fatale pentru împlinirea sa spirituală, şi anume atribuirea frauduloasă a unui manuscris găsit întâmplător, care îi aduce un succes nesperat într-o lume în care nu reuşise să intre prin propria scriitură, dar la care aspira necontenit. Apariţia în peisaj a autorului real al manuscrisului (cam forţată, ce-i drept, dar, la o adică, astfel de lucruri voit imprevizibile se pot întâmpla şi în viaţa cea de toate zilele...), declanşează mecanismul tragediei interioare, care exista deja într-o formă latentă. Rory Jensen devine victima propriei căutări de sine, fără să ştie că, de fapt, drama este singura care îl va face să devină ceea ce îşi doreşte. Alegerea pe care o face la un moment dat şi faptul că trebuie să trăiască cu ea şi cu efectele neaşteptate pe care această alegere le-a generat se transformă în provocarea pe care viaţa i-o aruncă, undeva la limita dintre realitate şi ficţiune. The Words este, cred, drama unui scriitor care îşi doreşte un destin despre care ştie că nu-l poate avea, dar cu a cărei nălucă se amăgeşte continuu, până la epuizare.




Se impune, poate, precizarea că drama în sine nu stoarce lacrimi spectatorilor amatori de scenarii cu încărcătură psihologică de tip hollywoodian. Nu! The Words este un film pe care îl recomand doar celor care s-au confruntat măcar o dată în viaţă cu sentimentul că sunt personaje dintr-o altă poveste, că trăiesc destinul altcuiva, dintr-o lume care nu le aparţine. Restrângând cercul, este un film fascinant, despre două destine de scriitori care se intersectează în mod bizar, pe aceeaşi graniţă firavă dintre realitate şi ficţiune, într-un loc în care posibilitatea ca una să o genereze pe cealaltă devine un lucru mai mult decât firesc. Şi totul, prin şi întru Cuvinte... The Words.

Revenind la lucruri (ne)întâmplătoare... nu ştiu dacă există vreo legătură între faptul că am văzut The Words în această primă zi de ianuarie 2013 şi gândurile răzleţe ce mi-au traversat mintea cu câteva ceasuri în urmă, în miez de noapte, însă vom trăi şi vom vedea. În fond, e doar o altă alegere.

“We all make choices in life. The hard thing is to live with them, and there ain't nobody that can help you with that.”