redirect

sâmbătă, 15 decembrie 2012

La mulţi ani, TATA!


O altă zi de decembrie... cu zăpadă şi cu ger încercând să-şi compenseze lipsa de dinainte de Crăciun din ultimii ani. Noaptea trecută aşteptam să se scurgă minutele în liniştea întunecată, cu un scop atât de pragmatic, încât sufletului meu aproape că i se face milă de bietul creier prins în mrejele consumerismului (nici măcar nu ştiu dacă există un astfel de cuvânt barbar, dar, oricum, ilustrează perfect ideea în sine). Pe scurt, aşteptam să treacă de ora 24:00, ca să se activeze pe un site o ofertă limitată, cu o reducere de 10 euro la un telefon mobil, despre care ştiam din cursul zilei. Ştiu, sună stupid, însă cu 10 euro rămaşi în buzunar poţi face destule lucruri. În fine... cam asta era ideea. În timp ce aşteptam să se activeze oferta, pe contul de Facebook, pe care din comoditate îl ţin tot timpul activ, mi-a apărut o avertizare legată de aniversările zilei. Trei dintre prietenii de pe Facebook îşi aniversează ziua de naştere pe 15 decembrie. Printre ei... TATA. M-a amuzat ideea în sine – aniversarea tatei, menţionată pe Facebook... Da, tata are un cont pe Facebook, nu e mare scofală, (aproape) toată lumea are, aşa că, de ce nu... Ciudat este că până în clipa aceea nu-mi amintisem de ziua lui de naştere. Adică ştiam că e pe 15 decembrie, discutasem cu Sister detalii despre cadou, însă atunci, în clipele acelea în care s-a schimbat data din calendar eram cu gândul în altă parte. Şi mi s-a părut atât de straniu şi de lipsit de originalitate ca un monitor de laptop să-mi împrospăteze memoria. Am trecut însă rapid peste astfel de gânduri, de altfel inutile. Am avut impulsul să-i las tatei un mesaj pe Facebook, însă mi s-a părut la fel de inutil. M-am simţit deodată ruşinată (da, cred că acesta e sentimentul) din cauza tuturor mesajelor cu urări pe care le-am lăsat pe Facebook multor oameni pe care-i cunosc. Adică... de ce nu am dat un telefon? Chiar atât de halucinant să fie oare efectul mediului virtual asupra sufletului? Cine o mai fi ştiind şi asta... Nu, nu i-am lăsat tatei niciun mesaj pe Facebook. Aveam sentimentul că ar fi fost un fel de sacrilegiu. Nu ştiu exact din ce cauză, însă aşa am simţit în momentul acela. Mi-am propus să-l sun la prima oră a dimineţii şi să-i fac urările cuvenite.

Dimineaţa m-am luat cu treburi, iar când mi-am amintit din nou de tata, se făcuse deja amiază. M-a încercat din nou acelaşi sentiment care mă bântuise cu ore în urmă. Nu prea am înţeles de ce. În fond, în fiecare an e la fel... îl sun, îi urez La mulţi ani!, glumim, el îmi spune din nou că e bătrân, eu îl contrazic şi îi spun să nu se mai lamenteze şi astfel se scurge încet dar sigur timpul, marele Timp... Aş fi vrut să fie altfel acum. Nu ştiu de ce. Mi-am amintit deodată că tata m-a rugat de atâtea ori să-mi pun un webcam ca să-l vadă mai des pe Tudor. I-am spus mereu că nu am timp să mă joc la laptop şi că o să-i îndeplinesc dorinţa. Au trecut mai bine de trei luni şi nu am făcut-o, cu toate că Sister mi-a adus un webcam, cu toate că aş putea găsi timp, cu toate că... Am luat camera, am conectat-o, am deschis messengerul, am dat de câteva ori next şi gata. Nu a durat mai mult de un minut. I-am cântat cu toţii La mulţi ani! tatei, care era acolo aşteptându-ne parcă de când lumea. I-am citit fericirea pe chip şi mi s-a pus un nod în gât în clipa în care am realizat că, dintr-o comoditate absurdă, i-am refuzat atâta timp o dorinţă simplă şi atât de firească pentru un bunic de a-şi vedea nepoţii ce-i sunt atât de dragi. Din nou acelaşi sentiment incomod care mă bântuise noaptea... I-am urat tatei La mulţi ani!, am glumit, dar de data asta nu mi-a mai spus că este bătrân. Probabil a uitat, pentru că a preferat să se bucure că-i vede pe Tudor şi pe Elisa. Sau poate că nu a mai vrut să-mi spună...

Sub o formă sau alta toată după-amiaza mi-a revenit constant în minte chipul tatei. Cu vreo jumătate de oră în urmă am deschis laptopul. Nu mai ştiu nici eu din ce motiv. Am intrat pe Facebook, dintr-un reflex de care mi-aş dori să scap cât de curând. Am intrat pe pagina tatei, din curiozitate. Avea acolo o mulţime de urări de la persoane pe care nu le cunosc. Unora le şi răspunsese cu câte un Mulţumesc!, cele mai multe rămăseseră însă fără ecou. Nu ştiu de ce, dar în clipa aceea m-am simţit ciudat de bine că nu i-am scris nimic tatei pe Facebook. Explicaţia logică a acestui sentiment rămâne un mare mister pentru mine. Şi totuşi aş fi vrut să-i mai spun ceva tatei. Aş fi vrut să-i spun că mă întristează cumplit când îmi spune că este bătrân, că pentru mine este veşnic tânăr, că sunt mândră că-mi este părinte şi că mi se face uneori dor de zilele în care purtam discuţii interminabile pe teme savante, de partidele de Scrabble, de arcurile cu săgeţi, de clătitele întoarse cu stângăcie, spre disperarea mamei... Şi aş mai fi vrut să-i spun că-mi pare rău pentru nenorocita aia de cameră web, pe care se pusese praful...

Mi s-a pus din nou acelaşi nod în gât, pe care ştiu foarte bine de unde-l moştenesc. Aşa că, fără să devin patetică şi păstrând ceea ce este de păstrat în afara mediului virtual, îţi spun încă o dată, acum, cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie: La mulţi ani, TATA!