redirect

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Zbucium de toamnă

Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit peste universul ei, doar al ei... Se simțea mică de tot, într-o lume prea mare pentru bucuriile ei mărunte de ființă visătoare, care nu-și dorise vreodată mai mult decât... să fie fericită. Pășea astfel, plutind pe asfaltul încă umed, din care se ridicau leneș aburi mirosind a frunze veștede, prelungind involuntar agonia pașilor pierduți printre rafale de vânt ce le acopereu și ultima zvâcnire de freamăt. S-a oprit o clipă în fața porții și a oftat. În fond... de ce? De ce tot acest zbucium interior, pentru ca alții să înțeleagă ceea ce ei înseși i-a trebuit atâta vreme ca să priceapă? A închis ochii pentru o clipă, într-o sforțare zadarnică de a-și învinge temerile care o copleșeau de ceva timp. I-a fost însă de ajuns... pentru că uneori e de ajuns să închidem ochii și să visăm...


Totul era scăldat într-o lumină moale, gălbuie, ca și cum o perdea difuză de miere fină acoperea crestele dealurilor din depărtare peste care un pictor visător începuse să-și încerce penelul muiat în culori calde pe pânza nesfârșită a codrilor încă verzi. Undeva, prin apropiere, se auzeau zgomote domestice, estompate de vuietul prelung ce străbătea ritmic pădurile. Departe, mult prea departe, un șuier surd de locomotivă zdruncina liniștea care pusese parcă de o veșnicie stăpânire pe gara aceea pustie în care timpul încremenise în smocuri de iarbă răsărite răzleț printre dalele de beton și-n flori de vară târzie ce camuflau grațios șinele ruginite. Se țineau de mâini, ca într-un joc inocent de copii, căuia nu știau încă ce nume să îi dea. Își zâmbeau naiv, rugându-se, fiecare în gând, ca șuierul surd să rămână departe, cât mai departe. O vreme s-au privit fără să își spună nimic...cuvintele nu mai aveau oricum nicio putere între privirile lor inocente care se întâlneau pentru prima dată aievea, în aerul acela călduț de toamnă abia ivită printre dealuri. Apoi, privirile li s-au contopit într-o îmbrățișare tandră, la fel ca și trupurile lor firave de copii care nu aflaseră încă taina fericirii ascunse-n clipe magice de iubire eternă. Au rămas așa o vreme, îmbrățișați sub razele moi ce li se opreau pe chipurile jucăușe, fără să știe nimic din ce avea să urmeze. Știau doar că acolo, în acele clipe sublime, sufletele lor începuseră să se modeleze încet, în ritmul unui zbucium interior din ce în ce mai puternic, pe care nu-și aminteau să-l mai fi simțit vreodată. Începuse, fără ca ei să-și dea seama, un amplu și complex proces de remodelare sufletească pe care oamenii îl trăiesc doar atunci când își întâlnesc sufletul pereche. Bătăile inimilor li s-au contopit într-un sărut pe care îl așteptaseră parcă de o veșnicie. Se simțeau deodată ca doi oameni mari care alergaseră nebunește ca să-și recapete inocența pierdută demult, printre atâtea încercări ale destinului și regăsită acolo, pe peronul acela uitat de lume, în adierea blândă a toamnei mirosind a ploaie și a struguri copți. Părea că ritmul inimilor lor împreunate cuprinsese văile și că toamna începuse să capete culoarea dragostei lor. Era ca și cum toamna aceea blândă și liniștită purta în ea inocența iubirii uitate, pe care o regăsiseră fără să știe încă... o purta peste șinele vechi, departe, peste păduri, peste orașe și mări, până în ținuturi reci luminate de stele ce așteptau să fie culese sub clar de lună. Doar șuierul locomotivei, care se apropia din ce în ce mai mult, reușea să estompeze ritmul acela nebun al inimilor contopite întru iubire. Se auzea undeva departe, apoi aproape, tot mai aproape, până când scrâșnetul roților înfipe pe șine, printre buruienile înalte, i-a făcut să tresară. S-au privit din nou... se cunoșteau de o veșnicie, dar știau că veșnicia nu le-ar fi fost de ajuns ca să se iubească. Așa că și-au zâmbit din nou cu inocență și și-au promis fără cuvinte că totul va fi bine...

...e de ajuns să visăm ca să putem trăi cu tot ceea ce ne înconjoară, fără să ne lăsăm copleșiți de lucrurile pragmatice de care sufletele noastre visătoare se izbesc la fiecare pas făcut pe o alee ce poartă încă amprenta ploii. Se simțea mică, din ce în ce mai mică... cu cât visa mai mult și mai frumos, i se părea că lumea din jur devenea un labirint imens, în care se pierdea cu fiecare pas pe care îl făcea spre poarta casei. Undeva, departe, se auzea un șuier surd de tramvai urcând alene dealul și care-i amintea de gara pustie și de toamna care-i intrase în ziua aceea în suflet, zbătându-i-se necontenint de atunci, în întreaga ființă. Cumva, se obișnuise cu zbuciumul acela al toamnei, pe care îl purta cu ea în fiecare zi pe aleile pustii. O durea fiecare adiere și fiecare frunză smulsă de pe ramuri, la fel cum o durea fiecare strop de ploaie ce-i săruta câteodată chipul. O durea sufletul și ființa ei întreagă era o durere amară care se năștea necontenit din zbuciumul toamnei pe care-l purta peste tot cu sine. Știa însă că nimic în univers nu este în zadar, că toată suferința aceea avea un sens, care avea să i se descopere cândva și asta îi dădea puterea să facă în continuare pași pe alee. Știa, dincolo de orice altceva, că va fi bine și că acolo, departe, printre smocurile de iarbă răsărite răzleț printre dale de beton, plutea încă iubirea... în zbucium de toamnă abătut peste lume ca să-i arate ei drumul spre fericire.