redirect

marți, 10 decembrie 2013

Aproape linişte

Cât de imprevizibile pot fi uneori clipele ce ni se scurg prin porii sufletului ostenit de atâta goană zilnică după... nici eu nu ştiu după ce. Şi când mă gândesc că săptămâna începuse totuşi destul de promiţător, cu aburi de cafea încâlciţi prin gene vioaie aşteptându-şi cuminţi rimelul rezistent la apă (nu şi la apă sărată, din nefericire...), cu zâmbet fugar uitat pe jumătate în oglinda din baie şi cu câteva chicoteli ghiduşe ce dau viaţă încăperilor sumbre în care mi se înghesuie nopţile prea scurte din ultima vreme. Începuse bine...

Au remarcat-o şi câteva fiinţe din jur, puţinele care tresar la schimbările mele de ritm, imperceptibile pentru toţi ceilalţi. S-a risipit însă atât de repede, spulberată de un surogat de viscol care, în lipsa zăpezii, a măturat din cale-mi puţinele şanse de a avea o zi altfel. Până la prânz mi-am rătăcit şi cealaltă jumătate de zâmbet, în resturile altei oglinzi, închipuite, răsfrânte în milioane de cioburi lichide peste ceasurile mohorâte ale unei banale zile de luni. Am încercat să mi-l recuperez din înecarea perpetuă, lipind virtual cioburi lichide de cioburi sărate ce-mprumutaseră parcă fiorii de gheaţă ai viscolului care nu mai contenea. Uitasem însă că rimelul nu e rezistent la apă sărată... Nici urmă de zâmbet prin stropi înnegriţi de gânduri fugare ce aleargă mereu în direcţii opuse. Rămăsese afară, purtat de vânt, în ciocniri ritmice de parbrizul aproape acoperit de alte jumătăţi de zâmbete, rămăşiţe ale zilelor trecute, frânte în sclipiri lichide ce gonesc mereu spre nicăieri. Am rămas aşa o vreme, cu ochii plini de cioburi, căutând zadarnic un punct de sprijin pentru noianul de negru. Rimelul nu fusese, cu siguranţă, cea mai potrivită alegere pentru un început de săptămână aparent promiţător. Poate, dacă ar fi fost roşu... sau verde...

Noaptea a venit fără veste, ca şi cum ziua nici n-ar fi fost vreodată. Mi-au tresărit genele la gândul că tot rimelul era de vină şi pentru instalarea imperceptibilă a negrului nocturn. Dar nu, asta era practic imposibil... Cine ar avea atâta răbdare să cosmetizeze sub măşti rezistente la apă pleoapele infinite ale cerului? Şi-apoi... de unde atâta negru? N-ar fi curată risipă să ne apucăm de colorat în negru văzduhul, ştiind dinainte că prima ploaie va spulbera totul cu tuşe ferme de curcubeu? Zău aşa, cât de pesimist poate fi un om să creadă că cineva vreodată ar izbuti să picteze totul, absolut totul, în negru?

Mi-ar fi plăcut să fi gândit ieri asemenea fraze fără şir. Poate c-aş fi reuşit să-mi recuperez mai uşor jumătatea de zâmbet. Dar nu... mie îmi trebuie întotdeauna o ploaie zdravănă, care să-mi spele rimelul nu doar de pe pleoape şi de pe obraji... o ploaie cu gheaţă, care să-mi amintească mereu că nimic nu e bătut în cuie, că nimic nu e negru decât dacă te încăpăţânezi să vezi totul în alb şi negru, că, de fapt, culoarea vine din altă parte, nu dintr-un banal tub de rimel. L-am ascultat pe Alifantis, printre toate aceste gânduri răzleţe care mi s-au aglomerat pe ultima sută de metri a zilei... sau zilele mele totuna... aş vrea să le-nvăţ simfonia... cioburi... alte cioburi de zâmbet amestecate-n plâns inutil, pe care o mână aproape paralizată le-a aruncat peste lume. Şi apoi, deodată, ca şi cum nimicul din miez de zi nu ar fi fost de ajuns, deodată – cuvinte putrede invadându-mi a infinita oara universul ce tânjeşte după o secundă de linişte.

Am adormit cu cioburi în palme şi-n suflet şi cu visul nătâng al unei jumătăţi de zâmbet rătăcit printre clipele unei zile banale. L-am regăsit, surprinzător, dimineaţă, rătăcit printre fulgi tăioşi ce cădeau haotic pe tabla albă din faţa geamului de la bucătărie, spărgând ritmic tăcerea unei alte dimineţi monotone. Pentru o clipă l-am simţit în palme, transformându-se sub ochii mei împăienjeniţi de somn în zâmbet lichid. Am alergat năucă în baie, cu gândul că poate nu e prea târziu să-mi recuperez cealaltă jumătate de zâmbet, uitată-n oglindă cu o zi înainte. Era acolo... Parcă unde ar fi putut să plece...

Mi-am lipit palmele de oglindă, într-o încercare spontană de recuperare totală a zâmbetului în care se ascunde firav ceva ce am pierdut cândva, demult, parcă într-o altă viaţă. Am avut, pentru o secundă, revelaţia unei tăceri supreme, fărâmă din liniştea la care încă visez de o veşnicie încoace. S-a risipit însă brusc, în şuierul unui tramvai purtat de viscol peste dealurile înceţoşate ale oraşului abia trezit din somn adânc de decembrie. Apoi, din nou, linişte... sau... aproape linişte...