redirect

vineri, 10 ianuarie 2014

La jumătate...

Îmi amintesc uneori cum în copilărie mă întrebam cum percep „oamenii mari” înaintarea în vârstă. Îmi doream, ca orice copil, să cresc, să fiu „om mare”, dar aveam adesea dubii în legătură cu ce însemna de fapt acest lucru. Mai târziu, în vremea adolescenţei, am uitat pentru o vreme de „oamenii mari” şi de curiozitatea în legătură cu percepţia lor temporală. Eram prea ocupată să descopăr lumea prin propriii ochi ca să mai am răgaz şi pentru meditaţii inocente pe seama adulţilor din jurul meu.

Anii adolescenţei reprezintă, cred, perioada în care am simţit acut relativitatea timpului. Am conştientizat fiecare zi transformată în trecut, fiecare întâmplare ce mi-a îmbogăţit sufletul avid de simţiri, metamorfozându-mă prea repede în ceea ce aveam să devin în scurt timp – eu însămi. Apoi, de la o vreme, am început să capăt răspunsuri la întrebări pe care nu le formulasem vreodată, dar care se plămădeau în mine cu fiecare trăire, cu fiecare zvâcnire a adevărului suprem că timpul trece cu sau fără voia mea, că nimic din ceea ce fac, simt, gândesc, sper, nu are cum să-i oprească goana în care am simţit de la un moment dat încolo că mă pierd, fără să reuşesc să ţin pasul decât în forme provizorii de fericire aparentă, căutată sau întâmplătoare.

Ani buni după ce am devenit în sfârşit „om mare” am avut sentimentul că, deşi înintarea în vârstă este inevitabilă, fiinţa mea interioară s-a încăpăţânat să rămână ancorată într-un timp feeric, al experienţelor de cunoaştere, undeva pe la şaptesprezece, optsprezece ani. Mă amuzam socotindu-mi la fiecare sfârşit de an vârsta reală şi-mi spuneam, în glumă, că trebuie să fie o eroare a destinului la mijloc. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, care tot de pe atunci a început să ne spună de câte ori avea ocazia, că se simte bătrân, repetând de atâtea ori constatarea aceasta subiectivă, încât la un moment dat m-am întrebat pe cine vrea, de fapt, să convingă. Pe nimeni... cred. Sau poate doar pe el însuşi, de contrariul. Nu ştiu când am ridicat ancora şi am plecat dintr-o adolescenţă prelungită inconştient în trăiri pe care atunci aş fi dat orice să le repet la nesfârşit. Nu ştiu când am renunţat să mai visez cu ochii deschişi la lumi poleite cu praf de stele cernut prin site agăţate de suflet, ca într-o imensă moară de vise măcinate mărunt pentru a putea fi depozitate în saci imaginari în cămări ascunse ale fiinţei. Nu ştiu ce vânt m-a îndreptat către ţinuturi în care timpul şi-a schimbat culoarea, uitând să mai fie timpul meu curcubeu din copilărie, dar ştiu că a existat un moment în care, ca prin vis, mi-am amintit de vechea mea curiozitate – cum percep „oamenii mari” timpul? Mi-a trecut într-o zi prin minte că o viaţă de om este, în fond, o fărâmă de Timp... atât de nesemnificativă... Şi că orice am face, oricât de mult am cunoaşte şi am iubi, oricât de intens ne-am trăi viaţa, nu luăm cu noi, în final, decât... amintirea a tot ceea ce a fost sau ce ar fi putut să fie.

Oare cum s-ar comporta oamenii dacă ar şti dinainte care sunt limitele temporale ale propriei vieţi? Ar fi mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi, mai fericiţi? Poate că astfel de întrebări îşi găsesc răspunsul abia la final, când oricum nu mai pot schimba nimic. Sau poate totul este doar în sufletul fiecăruia dintre noi. Cine ştie... Tot atunci am conştientizat că orice perioadă limitată poate fi împărţită în jumătăţi, în sferturi şi-n alte fracţii zecimale, pe care nu m-am străduit prea mult să le analizez, dar care mi-au generat involuntar gânduri legate de propriile limite temporale. În speranţa că l-aş fi putut înţelege pe tata, m-am întrebat care ar putea fi considerată jumătatea unei vieţi, obiectiv vorbind. N-am aspirat nicio clipă la revelaţia unui răspuns exact, pentru că nu-mi amintesc să existe vreun precedent care să demonstreze ceva în această privinţă. Mi-am imaginat totuşi că jumătatea vieţii trebuie să fie undeva între treizeci şi patruzeci de ani şi, aproape involuntar, mi-a revenit întrebarea retorică din copilărie. De data aceasta interogaţia s-a autogenerat la persoana I singular. M-a cuprins o oarecare nelinişte care s-a perpetuat o vreme şi s-a spulberat apoi în pragmatismul cotidian sau în experienţe ale altor vârste. Ştiam că într-o zi trecerea în cealaltă jumătate se va produce inevitabil, dar m-am consolat cu gândul meschin că jumătatea a ceva relativ nu poate fi decât relativă ea însăşi, aşa că am îngropat toate semnele de întrebare în alte semne de punctuaţie ce au dat sens vieţii mele de până acum.

Mi se amestecă în suflet bucăţi de timp pe care le-am conservat în trăiri nepreţuite. Mă invadează Timpul acum, în miez de noapte, printre melancolii ce se nasc involuntar în astfel de clipe în care vârsta nu este doar o cifră într-un act de identitate. Există un soi de voluptate bizară în această experienţă de retrăire interioară a tot ceea ce înseamnă trecut. Nu am fost niciodată o împătimită a bilanţurilor şi nici a promisiunilor deşarte pe care oamenii şi le fac adesea dintr-o disperare inconştientă generată de nevoia acută de fericire pe care o simt în asemenea momente. Aşa că nu, nu recapitulez, ci doar îmi răsfăţ memoria cu crâmpeie de timp trecut ce-şi proiectează în viitor eternitatea de esenţă umană. Nu regret nimic, nu sper nimic. Vreau doar să pot simţi până la final frumuseţea clipei, aşa cum n-am ştiut, poate, s-o fac mereu până acum. Acum când... simt că sunt la jumătate...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu