redirect

joi, 10 iulie 2014

Simfonie nocturnă (aşteptând...)

Am aşteptat cu atâtea frământări vara aceasta care se încăpăţâna să nu mai vină... şi s-a ivit parcă aşa, deodată, între două file de calendar întoarse fără ştire de o mână nevăzută al cărei joc inocent cu anotimpurile mă fascinează de fiecare dată în alte nuanţe ce-mi conturează neîncetat tabloul magic al vieţii. Nu ştiu cum se face că mereu totul e intens într-un nou sens, întotdeauna altul şi totuşi acelaşi.


Ploi de vară... simfonii lichide căutându-şi ecoul în fiecare obiect pe care stropii răzleţi îl ating în neştire; sensuri fluide născându-se tandru pe obrajii uscaţi de alte ploi, stinse târziu, în nopţi pustii în care vara era încă o lungă aşteptare. Am resimţit întotdeauna efectul spontan al ploilor de vară într-un fel pe care îmi place să cred că nimeni nu l-a mai trăit. Dacă mi-aş rememora într-o bună zi toate verile, probabil că s-ar revărsa între maluri de pagini un fluviu nostalgic de ploi ce-şi caută încă marea de linişte în care să-şi odihnească stropii. Nu m-am gândit niciodată dacă ploile de vară sunt toate la fel, cu toate că există în fiecare dintre ele ceva care le face să semene... felul brusc în care apar, intensitatea, mirosul inconfundabil pe care îl emană asfaltul incins sau iarba însetată îndată ce stropii se transformă în aer călduţ de seră imaginară... Nu ştiu... dar este ceva care îmi un sentiment de confort sufletesc pe care îl resimt întotdeauna de îndată ce ploia se opreşte; un fel de linişte ivită din puritatea universului spălat de praful cotidian.

În noaptea aceasta ploaia a început la fel, pe neaşteptate. I-am auzit paşii precipitaţi de după ferestrele închise şi am lăsat-o să alerge o vreme în voie pe acoperişurile blocurilor din jur, apoi pe sticla încinsă a geamurilor, până când am cedat tentaţiei. Am deschis larg fereastra de la bucătărie, cu un gest atât de firesc, de parcă mi-aş fi deschis sufletul; am lăsat-o să intre, ajutată de câteva rafale de vânt. I-am simţit reproşul blând în obraji, ca şi cum mi-ar fi şoptit într-un limbaj numai de noi ştiut că nu se cade să laşi atâtea minute în şir un vechi prieten să-ţi bată în ferestre fără să-i deschizi. S-a potolit totuşi repede, într-o lentă simfonie nocturnă în care m-am străduit minute în şir să desluşesc acordurile altor ploi din alte veri în care am deschis larg ferestre către lume, dar nu am reuşit să fac nicio legătură între simfonii trecute şi sunetele acestea noi, care îmi par totuşi, în mod bizar, atât de familiare. O vreme am ascultat-o fără să respir, încercând să-i desluşesc ritmul rupt din când în când de alunecarea stridentă a vreunui tramvai întârziat în miez de noapte în pustiul citadin. Apoi am încercat să-i desluşesc conturul lichid proiectat în felinarele ascunse printre crengile copacilor rătăciţi printre betoane. N-am reuşit mare lucru, aşa că am făcut o ultimă încercare, scotocind prin minte în gama de miresme care-mi deşteaptă uneori memoria involuntară, într-un fel pe care însuşi Proust ar fi invidios. Nimic... Nimic din portativul complicat al acestei ploi de vară nu se portiveşte cu simfoniile trecute, uverturi ale amintirilor mele estivale din alte timpuri. O privire fugară spre linia orizontului, mărginită de acoperişul unui turn cu multe etaje mi-a lămurit brusc nedumerirea – e prima ploaie de vară nocturnă. O constatare banală, cu schimbare totală de perspectivă. Cum de nu m-am gândit de la început? Şi ce bizar mi se pare... că într-o viaţă de om nu am simţit niciodată magia ploii de vară noaptea.

Îmi trece prin minte, în virtutea spiritului analitic care mă bântuie în ultima vreme, că totul trebuie să aibă, în fond, un început, apoi zâmbesc, în liniştea nopţii perfecte, punctată ritmic de stropii ce continuă să cadă încet, tot mai încet, într-un soi de inerţie a naturii care nu-şi vrea tulburat somnul.


Aştept. Fără să ştiu ce anume, dar cu un sentiment de neclintit că aşteptarea aceasta are un sens pe care l-am căutat fără să ştiu, în toate celelalte ploi trecute de vară. Nu îmi dau seama dacă ascult ploaia sau liniştea nopţii, însă aşteptarea îmi este tulburată de o sclipire fugară reflectată în sticla ferestrei... undeva, într-o altă dimensiune, simfonia abia acum începe... Şi-n ecoul acesta răzleţ al unui fulger proiectat în fereastra deschisă a sufletului meu întrezăresc deodată sensul aşteptării şi continui să îmi exersez cu voluptate răbdarea în ritmul orelor care curg odată cu ploaia. Aştept... pentru că vreau să se facă dimineaţă, ca să pot vedea lumina curcubeului.