redirect

marți, 12 august 2014

Goodbye, dear Captain!

Azi părea să fie o zi ca oricare alta, aşa cum pare în fiecare dimineaţă din ultima vreme, în acest sfârşit de vară straniu, instalat parcă mult prea devreme în sufletul meu. Zgomot de fond, cu tramvaie nervoase pe şine deja fierbinţi, raze captive într-o caniculă tardivă care-mi fierbe zilnic neuronii, agitaţie matinală întârziată în exerciţii de trezit devreme şi, peste toate, aroma de cafea salvatoare… Ziua a devenit însă brusc altfel, odată cu gustul mai amar al cafelei pe care un nod în gât l-a intensificat într-un mod cu totul neaşteptat în momentul în care, de pe o pagină de Facebook, am aflat că a murit Robin Williams. E ciudat cum astfel de veşti, despre oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în carne şi oase, dar care ne-au marcat într-un fel sau altul existenţa, ne pot răvăşi sufletul…


Mi-au inundat fiinţa amintiri şi experienţe pe care rolurile acestui mare artist, pe care l-am socotit întotdeauna actorul meu favorit, mi le-au prilejuit în diverse momente ale existenţei, în care prezenţa sa mi-a schimbat percepţii despre lucruri esenţiale, mi-a prilejuit tristeţi şi bucurii ce m-au întors mereu spre mine însămi în feluri în care n-au reuşit să o facă, poate, oameni de lângă mine. Am depănat în minte filme pe care le-am văzut cu sufletul la gură, filme la care am râs în hohote, filme la care am plâns şi pe care le-am revăzut de fiecare dată cu aceeaşi bucurie interioară. Mi-am amintit de primul film cu Robin Williams pe care l-am văzut în liceu, într-o sală de cinema, împreună cu fosta mea colegă de bancă… Mrs. Doubtfire. Îmi amintesc că atunci am râs cu lacrimi, împreună cu o sală întreagă… l-am revăzut apoi, peste ani, împreună cu Elisa, cu o nostalgie suavă, aceeaşi care mă cuprinde de fiecare dată când revăd filme din adolescenţa mea. Au urmat apoi Flubber, Good Will Hunting, The Fisher King, The Night Listener, RV, What Dreams May Come şi altele, pe care nu mi le amintesc acum, într-o rememorare aleatorie, alternând momente de râs sănătos cu profunzimi care mi-au transformat zile banale în clipe de revelaţii ce m-au făcut să admir un om în al cărui zâmbet am avut mereu impresia că descifrez o tristeţe candidă, inexplicabilă pentru noi, muritorii de rând. Adevărata mea întâlnire revelatorie cu actorul Robin Williams s-a produs însă abia în ziua în care am văzut pentru prima dată Dead Poets Society, un film care mi-a marcat existenţa şi în care mă regăsesc de fiecare dată când îl văd împreună cu elevii mei din generaţii diferite. Îmi amintesc cum, cu ceva timp în urmă, după o astfel de (re)vizionare, unul dintre ei m-a întrebat dacă reuşesc să îl văd de fiecare dată până la capăt. Era, desigur, un spirit de glumă nevinovat, din partea unui puşti aparţinând unei generaţii pentru care a revedea un film făcut cu mai bine de două decenii în urmă este ceva aproape de neînţeles. Nu mai ştiu ce i-am răspuns atunci, însă ştiu că de fiecare dată când îl văd, până la capăt, desigur, îmi amintesc de ce sunt acolo, în faţa lor. Îmi amintesc că, deşi mi-am ales meseria în nişte împrejurări care nu au ţinut întru totul de dorinţele mele imediate, nimic din ceea ce a urmat legat de prezenţa mea la catedră nu a fost întâmplător. Profesorul Keating şi mâna aceea de adolescenţi frumoşi din film, într-un scenariu care pentru mine reflectă o realitate atemporală, au fost  un fel de oglindă magică, în care mi-am regăsit periodic imaginea interioară, şlefuită de modulaţiile nuanţate ale artei.

A fost o vreme în care mi-am propus să-i văd toate filmele, le-am adunat într-un fişier din computer şi am cochetat mereu cu gândul că îmi voi face timp să-mi savurez în linişte cafeaua de după-amiază vizionându-le. Am amânat mereu, aşa cum fac cu multe alte lucruri pe care i le promit în gând sufletului avid de frumos. Recent am redescoperit fişierul în laptop şi am adăugat un titlu nou, The Face of Love, în care Robin Williams joacă unul dintre ultimele sale roluri. Atunci nu ştiam că este unul dintre ultimele. Acum ştiu, cu toate că n-aş fi vrut… şi mai ştiu că după-amiezele mele de sfârşit de vară vor avea din când în când gustul amărui al cafelei din această dimineaţă, pentru că acum am timp pentru frumos…

E straniu cum uneori ne facem timp pentru suflet doar sub impulsul unor astfel de stimuli emoţionali care ne amintesc cât de trecători suntem prin Univers. Mă întreb care este sensul acestor trăiri mijlocite de oameni frumoşi, pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar pe care îi simţim aproape într-un fel care nu poate fi explicat. Am revăzut dimineaţă câteva fragmente cu Robin Williams şi am citit câteva rânduri despre viaţa lui, apoi mi-am recitit câteva dintre rândurile scrise aici despre oamenii frumoşi din viaţa mea şi, fără vreo legătură aparentă cu începutul de zi, mi-am dat seama de ce vara aceasta mi s-a părut cea mai scurtă dintre toate… Mi-au venit apoi în minte versurile lui Whitman, rostite cândva de marele actor -  “O Captain! My Captain! Our fearful trip is done…”. Iar acum, în zgomotul difuz al aceloraşi tramvaie ce rup monotonia caniculară, îmi dau seama că azi nu este o zi ca oricare alta, pentru că azi... a murit Robin Williams.