redirect

miercuri, 15 aprilie 2015

Ce liberi am fi...

În euforia dimineții de azi, recapitulând în memorie tot felul de restanțe pe care le am față de mine însămi, mi-am amintit, printre altele, de o seară ciudat de frumoasă pe care am trăit-o cu ceva timp în urmă... pe 14 februarie. (văd deja zâmbete virtuale pe chipuri cunoscute). Nu, nu este vorba despre o siropoasă poveste cu inimioare și ursuleți de pluș sau mai știu eu ce alte obiecte impregnate de spiritul lui Eros și nici de vreo profundă istorie cu subînțelesuri. 


Seara cu pricina se asociază în mintea mea, fără niciun efort de memorie involuntară, cu o întâlnire muzicală mai puțin obișnuită, cu Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers, într-un loc cu sonoritate cam sumbră și cam pretențioasă aș zice, dar destul de primitor – clubul Underground. Evenimentul a fost prilejuit, desigur, de aceeași sărbătoare a dragostei, contestată de unii, adorată de alții, ignorată de mulți. Dar ce mai contează pretextul, când este loc de muzică bună și de o seară petrecută alături de oameni simpatici, pe care ai impresia că îi cunoști de o viață, cu toate că îi întâlnești pentru prima dată.

Pentru mine, Gyuri Pascu înseamnă, fără niciun dubiu, Divertis, așa cum cred că înseamnă pentru atâția alți oameni care gustă umorul rafinat și care, în vremuri în care măscăricii de la Vacanța mare deschideau cutia Pandorei a umorului de doi bani, mai aveau încă sentimentul că se poate supraviețui intelectual și prin divertisment de calitate. Dar să nu încurcăm poveștile și să nu dăm un aer sumbru nemeritat istorisirii de față, care, de fapt, nu este tocmai o istorisire, ci mai degrabă un popas nostalgic cu câteva luni în urmă, într-o seară care-mi va rămâne în suflet din tot felul de motive. Revenind, așadar, la subiect, concertul lui Gyuri Pascu la Iași din februarie a fost, cred, unul dintre cele mai relaxante și mai frumoase evenimente la care am participat în ultima vreme (e drept că nu au fost prea multe, dar sunt convinsă că indiferent de numărul lor, concertul acesta și-ar fi păstrat dreptul la rememorare). Ce a fost atât de special? Bună întrebare... și totuși nepotrivită. Cei trei au cântat multe melodii proprii, dar și multe piese din repertoriul internațional, unele în combinații inedite cu fragmente de folclor autentic autohton. Așa se face că am avut șansa de a asculta un mixaj unic între Amazing Grace și Radu mamii, Radule! (cam cum sună asta?), precum și câteva ”pesi di rock”, ca să-l citez pe simpaticul artist care timp de mai bine de două ore ne-a făcut să ne simțim... oameni. Muzica nu a fost însă singurul ingredient de calitate ale acestei seri perfecte. Umorul fin, care îi este caracteristic lui Ioan Gyuri Pascu, modestia, felul în care publicul (e drept, cu media de vârstă 30+) a știut să răspundă emoțiilor simple, dar intelectualizate transmise dinspre scenă, toate acestea au făcut ca pretextul inițial, cu iz comercial să se dizolve într-un fel de consens care ne-a legat pentru câteva momente pe toți cei care ne aflam acolo, dintr-un motiv sau altul.

Mi-a rămas în minte refrenul piesei cu care cei trei artiști și-au făcut apariția pe scenă... Ce liberi am fi, dacă am ști... motivul pentru care, de altfel, mi-am și amintit în miezul mohorât al acestei zile de aprilie de o seară memorabilă de februarie...

O seară memorabilă...
PS: Nu îi găsesc locul în rândurile de mai sus, însă nu pot să trec peste reversul medaliei, de care am avut parte la scurt timp după ce Ioan Gyuri Pascu și The Blue Workers au părăsit scena discret, în aplauze sincere, la fel cum își făcuseră și apariția. Pe scurt, pentru a nu diminua efectul nostalgic al rememorării... Inițial ne propusesem să mai zăbovim o vreme. Muzica veche ne ținea încă prizonieri în subsolul întunecat, cu toate că, nici nu știu când, aproape toate persoanele care asistaseră la concert au dispărut treptat. Atmosfera s-a schimbat însă brusc, la fel ca și muzica ce a devenit zgomot, odată cu gloata sălbatică de adolescenți cu hormonii în flăcări care au dat năvală în spațiul devenit deodată neîncăpător. Am rezistat îcă vreo 15 minute în haosul acela bizar, în contrast total cu ceea ce se întâmplase în aceeași încăpere cu puțin timp înainte. Pentru unii, contrastul acesta s-ar numi simplu diferență între generații... pentru mine nu a fost decât grotescul trist al unei lumi în devenire, a cărui singură menire a fost în seara aceea de a scoate în evidență frumosul unui om pe care mă bucur enorm că l-am cunoscut.