redirect

joi, 15 octombrie 2015

Odiseea fișei medicale auto sau cum să devii actor în teatrul absurdului

În mod normal o experiență cum este cea pe care am trăit-o ieri mi-ar fi pus nervii la grea încercare, lucru pe care, de altfel, sunt convinsă că l-au resimțit din plin alți participanți la aceeași experiență (sau experiment) care nu aveau poate aceeași disponibilitate ca și mine de a vedea până unde poate să meargă absurditatea unui sistem pe dragile noastre meleaguri. Nu știu nici eu prea bine ce anume m-a făcut să nu-mi pierd calmul în cele peste 3 ore cât au durat formalitățile pentru preschimbarea permisului de conducere, care îmi expiră la fîinalul acestei luni. Poate că vitalitatea despre care vorbeam zilele astea într-un alt loc virtual drag sau poate că ideea unei zile libere apărute fără premeditare. Cine știe... În fond, nici nu mai contează. Experiența în sine merită însă reținută, ca o supremă dovadă a faptului că trăim într-o lume atât de absurdă uneori, încât nici nu știi dacă e de râs sau de plâns.


Așadar, mi-am amintit de ceva timp că la sfârșit de octombrie îmi expiră valabilitatea permisului de conducere. Toată vara mi-am propus să rezolv din timp problema, însă am găsit, desigur, mereu altceva mai bun de făcut decât să stau la cozi și să completez formulare. Toate la timpul lor... iar timpul statului meu la coadă a venit, se pare, tomai acum, în miez de octombrie, când Iașiul e plin de cozi ce duc toate într-un singur loc – la moaște. Ei bine, iată, păcătoasa de mine, am îndrăznit să stau la altă coadă, într-o zi liberă, în care ar fi trebuit să mă cuprindă evlavia și nu să mă pufească râsul în mijlocul unor scene demne de teatrul lui Ionesco. Dar îmi asum asta. Și, în fond, cui îi pasă oricum?

Mărturisesc că atunci când mi-am dat seama ce presupune, în termeni birocratici, schimbarea permisului de conducere, mi-a trecut prin cap, ca oricărui român, cred, gândul că aș putea să rezolv foarte simplu chestiunea fișei medicale, cu o pilă și cu câteva ștampile puse în grabă. Da, știu, e incorect, dar pe cuvântul meu că acum, după ce și mi-am făcut fișa ”pe bune” stau și mă înteb care e diferența. Inițial m-a tentat ideea, apoi, pe drum spre cabinetul cu pricina, m-a lovit așa un soi de corectitudine ancestrală și o jenă existențială de a revolva problema în felul în care o rezolvă probabil toți cei care pot să o facă. Așa că m-am hotărât subit să mă duc pe bune la toate cabinetele. De altfel, când căutasem pe net cabinete unde se fac fișe auto, acesta spre care mă îndreptam părea a fi cel mai eficient. Era scris mare pe site inclusiv un timp estimativ al tuturor consultațiilor (într-o oră jumătate două ar fi trebuit să termin...) și un aviz amatorilor de a nu încerca să ofere ”atenții”, căci nu au cui. Abia ulterior aveam să înțeleg sensul acestei precizări. Nu mi-am făcut niciun plan și rău am făcut, căci am nimerit relativ prost, într-o zi de miercuri, singura în care programul celor șase cabinete este relativ desincronizat în policlinica respectivă, căreia nu îi dau numele din motive... nici eu nu știu pea sigur de care. Să spunem că nu vreau să îi fac reclamă gratuită, cu toate că la cât de mulți doritori de fișe auto erau pe holuri nici nu cred că mai are nevoie de reclamă. Am plătit, așadar, la triaj fabuloasa sumă de 55 de lei în schimbul căreia am primit fișa tipizată, împreună cu un bilețel care îmi oferea toate informațiile despre cabinetele în care urma să intru, de la orar, la poziționarea lor în policlinică, precum și toți pașii pe care trebuia să îi urmez până la obținerea mult râvnitului număr de înregistrare al fișei împreună cu ștampila pe care scrie APT. Mi-a plăcut mult chestiunea asta cu bilețelul, căci m-a scutit de exerciții suplimentare de orientare în spațiu și de întebări adresate personalului de pe holuri. Mai târziu avem să pricep însă rolul bilețelului – la cât de mare aglomerație este pe la ușile cabinetelor, bilețelul cu indicații devine extrem de util, căci te poate ajuta în vânătoarea unei uși mai puțin asaltate în momentul acela de alți pacienți posesori de fișe auto.

Miezul experienței l-am trăit însă în perindarea prin cele șase cabinete care nu a durat, în total, mai mult de 15 minute. Restul, până la o oră și jumătate - două a fost așteptare prin fața ușilor. Ei bine, iată, dacă mai aveam vreo îndoială, experiența aceasta mi-a certificat faptul că trăim efectiv într-un secol al vitezei. În 15 minute totalizate, am trecut prin ortopedie, interne, psihiatrie, neurologie, oftalmologie și ORL și, evident, am fost declarată aptă pentru a conduce în continuare o mașină. Uraaa! Cu excepția ortopediei, unde a debutat odiseea plimbării prin cabinete, și unde am avut, zic eu, o conversație normală și o consultație, deși formală, cât de cât apropiată de ceea ce îmi imaginam că se întâmplă în astfel de circumstnțe, în restul cabinetelor m-am simțit ca pe o scenă de teatru absurd. La interne totul a fost pe bază de interviu, puteam să sufăr eu de o mie de boli, dacă doamna doctor m-a crezut pe cuvânt, atunci înseamă că sunt sănătoasă tun, nu? La oftalmologie – coadă serioasă. Înăuntru, un fum gros de țigară (că doar vorba aia, suntem într-o unitate medicală, nu?). O asistentă plictisită mă pune să descifrez litere pe un panou. La al doilea ochi, pe la jumătate, îi sună telefonul. Se hlizește subțirel, încheie cu un ”da fată, lasă că te sun io mai încolo” și îmi zice să trec în camera de alături pentru parafă. Doctorul (deduc că el e), își fumează în continuare liniștit țigara la pervaz. Un nene cam agitat în fața unui computer îl cheamă să îmi pună ștampila. Mă simt ca într-un scenariu de film horror, dar ies mulțumită că am scăpat de o coadă. Urmează neurologia. Ehe, aici e aici... La neurologie consultațiile se fac... în patru. Da, da, eficiență pe bandă rulantă. În interior stăm cuminței eu, doi tineri basarabeni și un domn cu ochelari. Doamna doctor e contrariată de numele ciudate de localități din Basarabia, încearcă o glumă seacă, dar nu-i iese și apoi ne pune să facem tot felul de ischibiții care se finalizează cu câte două genoflexiuni de persoană și cu ștampila cuvenită. Coborâm apoi la psihiatrie. Suntem, în total, vreo 40 de inși care ne tot rotim pe la ușile astea ce se închid și se deschid cu viteza luminii. Ei bine, dacă neurologia m-a dat gata cu consultația în patru, la psihiatrie e cireașa de pe tort – aici se face direct terapie de grup, probabil, căci altfel nu-mi explic de ce intrăm câte 10 odată!!! De fapt, pricep – eficiența bat-o vina, tot ea. Înăuntru, o doamnă doctor simpatică ne precizează că întrebările sunt pentru toți, dar că noi trebuie să răspundem pe rând, ca la școală. Aha, deci nu e terapie de grup, e ca la școală! Sărmana de ea, se vede că nu știe cum e pe la școală...  ”Cum stați cu starea de spirit? Sunteți triști uneori? Aveți gânduri negre?” Mă pufnește râsul, dar mă abțin... Cei din jur răspund în cor cu un ”Nuuu...” șoptit. ”Dar cu somnul cum stați?”, mai încearcă o dată doamna doctor, în timp ce completa grăbită în registru datele din buletine. ”Ei... ca studenții doamna doctor...mai e până la sesiune...” răspunde un glas buclucaș mai din spate. Am pufnit cu toții în râs și l-am aprobat, apoi am ieșit frumușel, în șir indian, cum am și intrat și fuga la ultima ușă – ORL. Toată șmecheria este că după ce obții toate parafele, fișa trebuie închisă, adică unul dintre medici trebuie să mai pună o ștampilă în plus prin care atestă că i-ai vizitat pe toți sau ceva de genul. N-am înțeles de ce treaba asta o puteau face însă doar medicul oftalmolog, cel de la ORL și... cel ginecolog. Mă rog, misterele sistemului medical... La ORL a fost, deși aici s-au pus două ștampile, mult mai simplu. Domnul doctor m-a întrebat doar dacă tușesc și dacă am probleme cu urechile apoi m-a pus să închid ochii și, gata, minunea s-a produs – mi-a înmânat glorios fișa cu toate cele șapte ștampile și mi-a urat succes. Urare care, se pare, a fost de bun augur, căci la poliție, unde, inevitabil, m-am întâlnit din nou cu o parte din colegii de scenă de prin cabinete, nu era chiar atât de aglomerat. Probabil că unii cedaseră nervos între timp... Trebuie să recunosc că aici treaba a mers mult mai repede decât mă așteptam, așa încât în relativ scurt timp mă aflam din nou în mașină, la volan.


Pe drumul spre casă, prinsă într-un trafic infernal ce a devenit un laitmotiv al acestor zile în care Iașul e copleșit de atâta credință a pelerinilor de pretutindeni a trebuit să fac față câtorva claxoane și unei depășiri stupide făcute de un taximetrist. Toate garnisite cu frâne, cu gesturi obscene pe care protagoniștii și le adresau cu gingășie, fără vreo urmă de sfială, și cu înjurăturile adiacente. Și-n nebunia asta absurdă m-am întrebat, cu un fel de umor negru, cui naiba folosește tot circul ăsta cu fișa auto, dacă în trafic scapă, în cele din urmă atâtea specimene care, mai mult ca sigur, au intrat cu turma la așa-zisele consultații care să le dea în cele din urmă dreptul de a se manifesta la volan. Am rămas, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, doar cu întrebarea și cu un sentiment de absurditate totală, asupra căruia încă meditez, în așteptarea noului permis de conducere, pe care ar trebui să îl primesc prin poștă în 4 – 6 zile lucrătoare.