(34)

Încă nu-mi dau seama dacă e deja-vu sau dacă e aievea. Dar asta nu prea are importanţă... Îmi caut cuvintele pentru o mie de gânduri care-mi străbat în toate direcţiile mintea. Cum ar trebui să vorbesc despre o vârstă, în fond şi la urma urmei, banală, fără „schimbare de prefix”, fără semnificaţii simbolice ascunse în magia cifrelor, o vârstă care te poate face să te simţi fie tânăr, fie bătrân, fie în niciun fel, după cum ţi-e firea şi simţirea? Nu ştiu ce ar trebui sau dacă ar trebui să scriu. Aşa că o fac aşa cum simt, cu vorbe pline sau goale, apăsate aievea pe taste ale căror litere s-au şters de multă vreme, dar care-şi păstrează încă abilitatea de a transforma într-un nu ştiu ce gândurile mele încâlcite.

Azi n-am avut laptop. Adică, mă rog, fizic, a zăcut pe aici pe undeva, însă un mic şi nu foarte ofensiv virus mi-a făcut cel mai neaşteptat cadou de ziua mea – o zi fără haos virtual. Nu ştiu dacă o fi avut soarta vreun amestec în toată treaba asta, dar avem nevoie din când în când de astfel de coincidenţe. Ne ajută involuntar să ne amintim cine, ce, unde suntem prin Universul acesta mare.

Mă uit în colţul ecranului şi-mi dau seama că aseară, tot cam pe la ora asta începusem să meditez. Poate că aşa se explică sentimentul pe care încă îl am. Am adormit, ca de obicei, ultima. Am făcut din nou magie prin bucătărie (ştiu, cam des în ultima vreme, chiar şi pentru mine, dar... este pentru un scop nobil), în orice caz, am reuşit să termin înainte de miezul nopţii. De fapt, ca un făcut, m-am strecurat în pat cu două minute înainte să se schimbe data din calendar. M-a cuprins subit un sentiment ciudat, ca şi cum ceva ieşit din comun avea să se întâmple. Nu mă aşteptam chiar la sfârşitul lumii, însă presentimentul avea ceva din încordarea aceea inexplicabilă pe care o ai atunci când ţi se pare că urmează ceva, un moment pe care ţi l-ai imaginat într-o mie de feluri, dar despre care ştii că se va petrece în cu totul alt mod decât în mintea ta. Problema era că eu nu avusesem răgaz să mă gândesc la cele o mie de feluri. Ora de bucătăreală mi-o rezervasem pentru golirea minţii de orice gânduri ucigătoare de neuroni, aşa că... Iată-mă la miezul nopţii azi, ieri (nici eu nu mai ştiu) cu gândurile împrăştiate printre încercări inutile de a le aduna într-un monolog interior coerent. Mă gândeam că... prea târziu. La mulţi ani! – Mi-a şoptit ca prin vis, în felul lui, care mi-e atât de drag. Apoi a trebuit să închid ochii, să mă abţin să nu privesc printre gene şi să-mi forţez lacrima din colţul ochiului să rămână la locul ei cuminte, pentru că o cunosc eu bine, ştiu că după ea ar fi urmat altele. Aşa că m-am străduit să mă comport ca un om mare ce sunt şi, curios, de data asta chiar mi-a reuşit. Am adormit cu privirea alintată de fotografii vechi uitate – clipe divine ferecate-n cristale lichide şi-n bucăţele de metal cu denumiri sofisticate. Când m-am trezit era deja ziua mea de câteva ore. Piticii mi-au urat La mulţi ani, mami! cu feţişoarele lor năstruşnice, pregătite pentru o nouă zi. A sunat telefonul de câteva ori, am întâmpinat oameni dragi, am mirosit flori colorate şi flori de liliac, am petrecut ore frumoase şi liniştite într-o aniversare fără prea mult zgomot, pe care, dacă aş da timpul înapoi cu vreo zece ani, nu aş recunoaşte-o ca fiind a mea. Şi asta, dintr-un motiv anume, pe care nu reuşesc încă să mi-l explic, mă amuză teribil. Remarca tatei s-a înscris în atmosfera zilei – Ştii, am stat şi m-am gândit şi mi-am amintit că eu împlineam 34 de ani la Revoluţie. Ce tânăr mai eram... De parcă acum ar fi altfel. Dar n-am cum să-l conving, aşa că m-am mulţumit să zâmbesc şi să mă bucur că replica mi-a alungat orice urmă de posibilă nostalgie cu potenţial depresiv.

A trecut la fel ca în fiecare an... A fost soare şi a fost ger scârţâitor cu miros de iarnă profundă în care se nasc fiinţe capabile să-şi găsească fericirea în simplitatea fulgilor, atunci când ninge şi-n amintirea lor atunci când plouă. Ceva din simplitatea frumoasă a zilei m-a făcut să mă gândesc că 34 este până la urmă un număr dacă nu neapărat interesant prin simbolistică, cel puţin creator de amintiri frumoase. Am deschis laptopul abia spre seară, cu vreo două ore în urmă, după ce mi-a fost salvat din gheruţele nu ştiu căror monstruleţi virtuali de către specialistul familiei în probleme de IT. Mi-am citit urările de pe Facebook şi, în ciuda oricărei intuiţii prealabile, am realizat brusc că foarte mulţi oameni s-au gândit astăzi la umila mea fiinţă, fie şi preţ de câteva secunde, cât durează apăsarea unui La mulţi ani! pe taste. Oameni dragi, oameni din prezent, oameni din trecut, oameni care există într-un fel sau altul în 34. Şi asta, oricât de sec şi de pueril şi de patetic ar suna, m-a emoţionat. Am închis pentru câteva secunde ochii şi am încercat să mi-i imaginez pe toţi rostindu-şi urările frumoase şi pe mine mulţumindu-le fără cuvinte. Nu ştiu dacă am reuşit. M-a trezit din reverie un ultim mesaj, care şi-a aşteptat, poate, întreaga zi clipa de graţie, atingându-şi în cele din urmă, conştient sau nu, scopul.

Mi-am amintit brusc că tocmai am început un alt an şi că mă îndrept invariabil spre vârsta pe care mulţi o consideră un fel de început al declinului. Dar, în fond, ce e o viaţă de om... refuz să cred că e doar o goană nebună printre obstacole ţintuite în numere mai mult sau mai puţin banale. Aşa că întorc pagina imaginară şi pun un semn virtual de carte între filele care se vor trăite. Îl pun pe 34 între paranteze şi şterg frumuşel senzaţia de deja-vu cu un gând ghiduş despre ziua de mâine care deja a devenit „azi” de vreo două ceasuri.