„Binili înfrângi” – pledoarie pentru o poveste cu final fericit

Cu câteva luni în urmă, când am aflat despre diagnosticul lui Tudor Jalbă-Şoimaru, am simţit că mi se face inima cât un purice şi că mi se opresc cuvintele în vârful degetelor, în timp ce încercam să port în continuare o conversaţie măcar în aparenţă firească cu Ema. M-au năpădit lacrimile aşa, fără veste, într-un fel de empatie născută din solidaritate, din gândul că şi eu am un Tudor mic şi drăgălaş, din sentimentul sfâşietor că un om care ţi-a trecut prin viaţă poate să fie încercat de o aşa suferinţă şi că tu, muritor de rând, nu poţi face mai mult decât să-i spui cuvinte pe care i le-au spus deja zeci de persoane şi care, oricât de bine intenţionate ar fi, nu au cum să şteargă o realitate cu nume care-ţi zgârie retina – autism. 

Dar... cine este Tudor şi de ce scriu acum despre el? Tudor Jalbă-Şoimaru este băieţelul Emei, o fiinţă pe care eu am cunoscut-o pe vremea când o plimbam pe Elisa, aflată încă în cele nouă luni de huzur intrauterin, între serviciu şi cursurile de master la care mă încăpăţânam să fiu prezentă, cu toate că mai aveam puţin şi semănam cu un balon uriaş care se încăpăţâna să ignore zăpada şi gerul. Ne-am revăzut apoi sporadic, în diverse ocazii pe care Universitatea le-a mijlocit fără prea multă premeditare. Apoi, de la o vreme, nu am mai ştiut mare lucru de spre Ema. Ştiam doar că se mutase din Iaşi... şi cam atât. Ne-am regăsit prin spaţiul virtual, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi oameni dragi, pe care-i rătăcisem prin amintiri din vremea studenţiei (singurul motiv, cred, care îmi ţine încă activ contul de pe Facebook). Aşa, virtual, l-am cunoscut pe Tudor, băieţelul cu ochişori pătrunzători şi cârlionţi neastâmpăraţi, din poze care mi-au bucurat privirea de mai multe ori. Vestea că Tudor suferă de autism cu întârziere psihică severă am aflat-o într-o seară, tot în spaţiul virtual, care a căpătat brusc o concreteţe în faţa căreia am capitulat în lacrimi. Ema mi-a povestit în câteva cuvinte despre felul în care i se schimbase viaţa. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mi-a vorbit atât de raţional, cu un fel de linişte construită atent, conştientă fiind că dacă ea clachează (şi oare care mamă nu ar putea claca la cel mai mic stimul negativ atunci când află că puiul ei suferă de o astfel de cumplită maladie?), universul dărâmat deja nu va mai putea fi reconstruit. Am vorbit mult atunci... Şi da, recunosc, că m-am gândit că trebuie să fie cumplit să fii într-o astfel de situaţie, ca părinte. Şi, în plus, să lupţi cu probleme financiare, care apar inevitabil, pentru că terapia este extrem de costisitoare şi dă roade doar dacă este constantă, fără întrerupere. Apoi, după o vreme, nu am mai vorbit. Şi nu pentru că nu mi-ar fi păsat de ce se întâmplă cu Ema sau cu Tudor, ci pentru că de fiecare dată când am avut impulsul să-i scriu ceva, mi-a fost teamă să nu fiu patetică (un lucru pe care Ema nu cred că şi l-ar fi dorit) sau să nu spun ceva nepotrivit. Am continuat să mă uit la poze cu Tudor şi să mă rog în gând să fie cumva bine. Nu ştiu cum anume să se întâmple, dar să fie bine...

În seara asta am ajuns, nici eu nu mai ştiu cum, aici. Am poposit mult, mi-am înghiţit din nou lacrimi şi pentru o clipă mi-a trecut prin cap că poate nu m-am rugat în minte zadarnic. Poate că orice lucru pe care îl facem pentru semenii noştri, oricât de neînsemnat ar părea, îşi are rostul lui. Da, ştiu, suntem copleşiţi de mii de cazuri umanitare, pe care adesea le ignorăm sau, cel mult, le tratăm ca pe nişte ştiri faţă de care ai căror protagonişti simţim compasiune şi... atât. Şi da, poate că doar atunci când cei care sunt protagoniştii ştirii sunt oameni pe care-i cunoaştem şi faţă de care nu putem rămâne indiferenţi avem impulsul să facem ceva concret. Dincolo de acest impuls, există însă ceea ce fiecare dintre noi are, sub o formă sau alta, în suflet – solidaritatea umană. Nu ştiu cum să fac pledoarie pentru un caz umanitar care pentru mine înseamnă mai mult de atât. Şi nici nu cred că mi-am propus să fac în mod explicit acest lucru, pentru că sunt conştientă de imunitatea cu care ne protejăm adesea aproape instinctiv sufletul şi mintea în faţa unor astfel de drame ale unor oameni pe care îi cunoaştem sau nu. „Fiecare cu ale lui...” cum bine remarca cineva care nu a rămas indiferent faţă de povestea lui Tudor. Mi-ar plăcea să cred însă că fac pledoarie pentru un final fericit al unei poveşti care m-a întristat, dar al cărei curs îmi doresc din tot sufletul să se schimbe în bine. 

Mi-au rămas întipărite în minte mânuţa lui Tudor din imaginea de pe blog şi cuvintele de-o şchioapă scrise undeva la început şi pe care îmi place să mi le imaginez rostite într-o zi apăsat de micul cârlionţat cu ochi de mărgea – „Binili înfrângi!”