Inevitabil… Eminescu

N-am de gând să ţin un discurs patriotic desuet despre cât de mare şi de naţional şi de universal este „Luceafărul poeziei româneşti”, pe care miile de elevi îl numesc adesea astfel prin lucrările lor, fără să-i doară vreo clipă capul cine şi când l-a numit astfel, fără să le pese, de cele mai multe ori, de sensul sintagmei înfipte bine în şabloane şcolăreşti cu care eu însămi am crescut cândva. Dar uite că nici bine n-am început şi am tendinţa de a adopta un ton moralizator (deformaţie profesională…). Îl las deoparte şi îmi reiau gândurile pe care vroiam să le înşir pe taste.

Cu câteva luni în urmă, când am început să explorez zilnic aleile Copoului, mi-a fost dat să văd două scene ce ies din tiparul firescului cotidian al atmosferei unui parc, fie el şi unul încărcat de romantism şi de cultură răspândită frivol pe garduri sau prin boxe amplasate strategic sub leii pe care stă obeliscul (probabil ca să nu le fure cineva). Sunt scene care pe mine, simplu om, m-au marcat, din nu ştiu care motiv anume. N-am încercat să mi le explic, cu toate că ar putea curge pagini întregi pornind de la ele, însă mi-am propus încă de atunci să nu le ţin doar pentru mine. Într-una din zile, în foişor era zarvă. Câţiva tineri se amuzau teribil, comentau cu voce tare, spunând vrute şi nevrute şi se agitau cu privirile aţintite spre teiul bătrân care domină încă centrul parcului. Din când în când, în replicile lor stupide se auzea câte un „Luceafărul”, „romantic”, „Somnoroase păsărele”... Măi, să fie! îmi zic. Te pomeneşti că i-o fi apucat dorul de Eminescu pe adolescenţi. Îmi asum ironia, cu riscul de a fi contestată de către tinerii care cunosc şi care apreciază într-un fel sau altul scrierile lui Eminescu şi precizez că ţinta ei erau în momentul acela strict adolescenţii respectivi. Mi-am continuat plimbarea, apropiindu-mă discret de punctul spre care se aţinteau privirile batjocoritoare şi chicotelile neruşinate şi am înţeles îndată ce anume îi distra atât de tare. O bătrânică îmbrăţişa teiul lui Eminescu şi şoptea ceva, cu ochii închişi. Unul dintre adolescenţi, în euforia animalică ce-l cuprinsese probabil la vederea unei astfel de scene care pentru mintea sa era desprinsă dintr-un film comic s-a dus pe cealaltă parte a teiului şi a imitat-o pe bătrânică. Inutil să precizez reacţia de turmă a celor rămaşi în foişor. Bătrânica nu a reacţionat în niciun fel. A rămas în continuare neclinitiă, îmbrăţişând copacul şi şoptindu-i scoarţei cuvinte care din expresia feţei se vedeau că îi erau dragi. Tânărul s-a depărtat după câteva minute în care, evident, a fost imortalizat cu iphoane ultimul răcnet, pentru ca isprava lui să fie împărtăşită, probabil, a doua zi şi restului de colegi care nu avuseseră privilegiul să asiste la un asemenea spectacol de pomină. M-am depărtat la fel de discret cum mă apropiasem, cu mintea plină de porniri contradictorii – nedumerire faţă de gestul bătrânei, un fel de compasiune amestecată cu scârbă faţă de tinerii aceia bezmetici, ciudă că trăiesc într-o lume în care trebuie să asist la astfel de scene tragi-comice. „Recită Luceafărul, uăi!!!” s-a auzit undeva în spate, când mă depărtasem destul de mult pentru a o mai putea vedea pe bătrânică. A urmat un val nou de râsete groteşti, apoi linişte. Probabil că devenise deja neinteresant pentru ei şi schimbaseră subiectul. După ce mi s-a risipit iritarea generată de comportamentul adolescenţilor, am încercat să înţeleg gestul bătrânei. Oare chiar o fi recitat Luceafărul...? Mă îndoiesc că puştiul ştia vreun vers din poezie şi cel mai probabil a exclamat la mişto, aşa că întrebarea rămâne fără răspuns. La fel ca şi sensul gestului în sine care, probabil, în sufletul femeii, avea o explicaţie totuşi. Cine ştie...

A doua zi, printr-o coincidenţă bizară, atenţia mi-a fost din nou captată de teiul lui Eminescu. De departe am văzut cum cineva, o femeie cred, a pus un buchet de flori lângă bustul poetului, apoi şi-a făcut cruce şi a plecat. De data asta nu mai era, ce-i drept, nimeni în foişor care să imite bufonic gestul, însă am avut sentimentul că scena în sine era un fel de continuare a celei din ziua precedentă, cu alţi actori, în acelaşi decor sacru având în centru copacul simbolic care supravieţuieşte încă, proptit de barele de oţel. Şi ceea ce mi s-a părut demn de luat în seamă este că aceste două scene s-au petrecut în două zile obişnuite din calendar, fără vreo semnificaţie anume, din câte ştiu.

A devenit un fapt aproape inevitabil să se vorbească despre Eminescu pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie. Să se vorbească mult, uneori frumos, inteligent, alteori prost, în necunoştinţă de cauză, de cele mai multe ori cu un patriotism fals, care frizează pateticul. Şi asta... e trist. Şi ca să mă ţin de promisiune, mă voi opri aici. Nu pot totuşi să nu mă gândesc aşa, cu o ironie amară, cum ar fi dacă Eminescu ar învia ca să moară apoi din nou. Poate că atunci s-ar îmbulzi lumea prin librării să-i cumpere şi să-i citească operele, la fel cum s-a îmbulzit în cinematografe ca să vizioneze filmele lui Nicolaescu, la o zi după ce murise. De bună seamă că aşa s-ar întâmpla... numai să fie gratis!