Ieri am cunoscut-o pe Nona. Stătea ghemuită pe una dintre
băncile proaspăt vopsite din parc. N-aş fi remarcat-o, poate, aşa mică şi
chircită pe scândurile lucioase, mirosind încă a vopsea, dacă o bătrână cochetă
nu s-ar fi răstit la ea: „Mizerabilo, nu
ţi-e ruşine? Dă-ţi picioarele jos de pe bancă! E banca ta personală cumva?”
Nu, nu era banca ei personală, fireşte. Cu toate că, la cât de des se aşezase
pe ea în ultimele două luni, ar fi putut să pretindă că este... Nona nu a
ripostat la glasul piţigăiat al bătrânei. Şi-a coborât uşor tălpile pe pavelele
din faţa băncii şi a şters cu dosul mânecii urmele mici de pe scândura maronie,
dintr-o singură mişcare ce inspira deopotrivă umilinţă şi vinovăţie asumată.
Cred că a schiţat şi un gest care ar fi trebuit să fie urmat de cuvinte prin
care intenţiona să se scuze. Cotoroanţa dispăruse însă pe aleea dinspre foişor,
aşa că vorbele-i rămaseră fetiţei pe buze, fără să-şi mai urmeze cursul.
Mă apropiasem între timp destul
de mult ca să-i pot vedea chipul palid, pe care l-am asociat involuntar cu cel
al fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen. Avea ochi mari, de un negru
cutremurător, ce contrastau puternic cu obrajii gălbui, pe care se zăreau dâre
de praf în care lacrimile desenaseră nişte forme ciudate. De sub basca
tricotată ce-i acoperea straniu fruntea mică ieşeau haotic zulufi castanii, în
care se ascundea din când în când câte-o rază rătăcită de soare. M-am aşezat
instinctiv la celălalt capăt al băncii, fără să ştiu de ce am făcut-o şi fără
să-mi dau seama că rămăsesem cu privirea aţintită la chipul ei. „Te deranjez? Vrei să mă mut pe altă bancă?”.
Familiaritatea ei inocentă m-a frapat. „Nu,
nu mă deranjezi, de ce să mă deranjezi?”, i-am răspuns, puţin încurcată.
Cred că nu i-a plăcut ezitarea din glasul meu, pentru că mi-a replicat sec,
întorcându-şi privirea în altă parte: „Bine!”.
Am continuat s-o privesc cu
coada ochiului, prefăcându-mă că răsfoiesc un ziar pe care nici nu mai ştiu de
ce-l aveam în mână. Ce căuta un copil de vârsta ei (nu-i dădeam mai mult de 9 -
10 ani) la ora aceea destul de matinală pe bancă în parc, îmbrăţişându-şi
genunchii strânşi la piept ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se piardă pe
sine? Întrebarea mi-a rămas suspendată în creier din clipa în care am zărit două
vânătăi pe chipul acela angelic, care avea nu ştiu ce din seriozitatea unui om
mare, dar care emana puritate de copil. Privirea i se pierdea haotic când
printre frunzele abia mijite pe crengi, când spre poarta parcului sau în cine
ştie ce altă direcţie. Deodată, se rupse parcă din lumea ei şi-mi zise pe un
ton vioi: „Eu sunt Nona! De fapt mă
cheamă Ioana, dar sora mea mai mică îmi zice Nona şi mie-mi place mai mult
aşa...”. Nu ştiam dacă se cuvenea sau nu să purtăm un dialog la ora aceea
matinală la care ea ar fi trebuit să fie într-o bancă la şcoală. Da, sigur
trebuia să fie la şcoală, că era destul de măricică. Dacă vorbeam cu ea era ca
şi cum aş fi fost complice la chiulul de la ore. Doamne, ce idioţenii îmi pot
trece uneori prin cap! Poate învaţă după-amiaza totuşi... „Şi eu aveam porecle când eram mică.” Nu ştiu de ce am evitat să-i
spun cum mă cheamă. Poate din cauza vânătăilor? „A, dar Nona nu e o poreclă, e numele meu”, a insistat ea foarte
serioasă. „Bunica îmi zice şi ea Nona, prietenii
mei şi ei, iar mama îmi spunea tot Nona, când mă alinta.” Nici n-am sesizat
că pusese nişte verbe la trecut, însă i-am auzit oftatul şoptit. „Şi tata îţi spune tot Nona?”, am
întrebat-o zâmbind, în glumă. S-a posomorât brusc şi mi-a răspuns, vădit
enervată de întorsătura pe care o luase conversaţia noastră: „Nu! El crede că numele de alint sunt o
prostie.” Şi-a muşcat cu nervozitate buza de jos şi a continuat: „Cică la ce ne mai folosesc numele din
buletin, dacă ne prostim cu alintături idioate... ştii, eu n-am buletin. Tu ai?”
Mi-a revenit zâmbetul. „Da, am. O să
ai şi tu când o să mai creşti. Dar ştii, buletinul e doar o bucată din plastic
cu litere şi cifre, care te ajută la tot felul de lucruri, însă nu e chiar aşa
de important. Important e să ai sufletul frumos şi asta nu scrie în buletin.”
Nu ştiu de ce i-am vorbit aşa,
la o adică ce treabă aveam eu cu dorinţa ei de a creşte mare? Apoi ochii mi
s-au oprit din nou pe vânătăi. S-a uitat lung la mine, neîncrezătoare, ca şi
cum cuvintele mele ar fi tulburat ceva acolo, în sufleţelul ei. „Ba nu!”, a rostit necăjită, fără să mai
scoată apoi nicio vorbă. Apoi s-a schimbat din nou: „Tu ai copii?” „Da, am o fetiţă şi un băieţel”, i-am răspuns. A
clipit des şi i s-a ivit un zâmbet larg pe chipul drăgălaş, dar apoi s-a
posomorât din nou. „Sunt drăgălaşi aşa ca
tine”, i-am spus, convinsă că asta o va face să zâmbească din nou, dar ea
s-a întristat şi mai tare. „Eu nu sunt
drăgălaşă! Sunt urâcioasă. Tata îmi spune că sunt enervantă şi uneori îmi zice
că sunt proastă şi urâtă, cică semăn cu mama. Dar eu cred că glumeşte. Deşi se
preface foarte bine, ca şi cum ar crede de-adevăreatela.” Vorbele ei m-au
cutremurat. Am simţit că mi se taie respiraţia şi că orice aş fi spus drept
replică, ar fi sunat stupid. „Tata ţi-a
făcut vânătăile?” A sărit speriată de pe bancă, ducându-şi mânuţele murdare
spre obraz ca să-şi acopere vânătăile şi a îndrugat câteva cuvinte încâlcite: „A, nu, nu, ţi-am spus că el glumeşte... Nu,
nu, el, nu... eu sunt de vină, că am fost obraznică şi na, ştii cum e, copiii
obraznici sunt pedepsiţi. Dar nu, nu...” Ceva mă depăşea... Era clar că
aveam în faţa mea un copil în care se zbăteau o mie de întrebări fără răspuns,
la fel cum se zbătea dorinţa nesăbuită de a deveni mai repede om mare ca să
scape de tortură. Ceea ce nu înţelegeam era felul acela naiv în care îşi apăra
tatăl, cu siguranţă o brută care ar merita să stea măcar o vreme într-un loc la
răcoare. Aşa... ca să i se răcorească creierul înfierbântat. Nu ştiu de ce, dar
simţeam cum revolta îmi cuprindea întreaga fiinţă şi, în acelaşi timp, conştientizam
că nu puteam să fac nimic concret. „Nona,
nu trebuie să înduri toate astea. Sunt oameni care te pot ajuta...” A
început să se agite, ca şi cum replica mea îi suna foarte cunoscut. „Nu, mulţumesc! Nu vreau la un cămin de
copii, vreau acasă! Şi ce dacă sunt proastă şi obraznică şi mă bate... vreau
acasă, înţelegi? Iar când o să am buletin o să plec şi o să-mi fac casa mea,
departe, în altă lume.”
M-a frapat tonul ei categoric,
însă n-am îndrăznit să ripostez. A făcut o piruetă, ca şi cum nu ştia încotro
s-o apuce, m-a privit ghiduş, apoi m-a întrebat simplu: „Tu îţi alinţi copiii?” Am dat din cap afirmativ. Părea că
răspunsul meu o mulţumea. A izbucnit în râs, apoi mi-a spus în şoaptă, ca şi cum
nu trebuia să mai audă nimeni: „Când o să
am buletin, o să te invit la mine.” Apoi a luat-o la fugă, fără să-şi ia
rămas bun, lăsându-mă acolo, cu o mie de întrebări fără răspuns în minte.
Trupul mic i s-a pierdut repede printre copaci, doar bereta galbenă i se mai
zărea, ca o pată mişcătoare plutind în labirintul aleilor din parcul pustiu.
M-am gândit toată după-amiaza
aceea la Nona şi la dorinţa ei arzătoare de a avea buletin. Am încercat să
înţeleg de ce un copil aşa de firav îşi doreşte să fie cât mai curând om mare.
Desigur, cu toţii ne dorim asta în copilărie, însă o facem în joacă. Nona voia
însă cu orice preţ să fie om mare ca să scape de etichete şi de vânătăi, pe
care le ascundea într-un mod sublim în explicaţii copilăreşti, dincolo de care
plutea o tristeţe cutremurătoare. În noaptea aceea am visat-o. Era transformată
în păpuşă şi stătea cuminte pe un raft, alături de alte zeci de păpuşi, într-un
imens magazin de jucării. Avea eticheta cu codul de bare agăţată de mâna
dreaptă şi părea împăcată cu situaţia asta absurdă. Cineva, un bărbat foarte
serios, căruia nu-i puteam zări decât vag silueta, o înşfăcă de pe raft şi o aruncă
în coşul de cumpărături, fără măcar s-o privească. Păpuşa de transformă brusc
în Nona, dar îi rămăsese agăţată de mâna dreaptă eticheta cu codul de bare, pe
care erau mâzgâlite nişte cuvinte. Stătea ghemuită în coşul de cumpărături, la
fel cum o văzusem eu dimineaţă, pe bancă şi cum stătea aşa, în coş, părea că
este într-o cuşcă metalică şi că se resemnase cu gândul că nu are cum să
scape... fără buletin. Am strigat-o, dar cuvintele mi se opreau neputincioase
în gât. M-am trezit brusc din visul care devenise coşmar. Azi m-am dus din nou
în parc, hotărâtă să fac ceva pentru Nona. Nu ştiam exact ce anume, dar simţeam
că trebuie să fac ceva. Banca era însă pustie, la fel ca şi parcul. Îmi era
ciudă că nu făcusem nimic cu o zi înainte. Aş fi putut... Nici eu nu ştiu ce aş
fi putut face, concret. Mi-a venit deodată în minte eticheta agăţată de mâna
Nonei, în vis. Apoi vânătăile, apoi lacrimile ei uscate şi dorinţa de a avea
buletin. Cumva, ştiam că pentru Nona visul urât nu se terminase...
Îmi doresc s-o găsesc din nou,
într-o dimineaţă, pe banca din parc. Să-i spun că e frumoasă şi amuzantă şi
isteaţă şi că-mi place numele ei de alint; să-i şterg urmele de lacrimi de pe
obraji şi să-i mângâi buclele castanii. Şi să-i dezlipesc, cu sau fără cuvinte,
eticheta aceea din vis...
PS: Nona este un personaj
fictiv, însă personaje ca ea umplu rafturile realităţii, pe lângă care trecem
adesea nepăsători, ca pe lângă nişte rafturi cu jucării plictisitoare. Te-ai
gândit gândit vreodată că pe rafturi sunt, de fapt, suflete de copii, cărora li
s-au agăţat dintr-o eroare stupidă a oamenilor mari, etichete nefaste? Dezlipeşte eticheta! Şi aminteşte-le celor care au uitat de propria copilărie un adevăr simplu: Copiii nu au coduri de bare! Poate te vor asculta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu