Încă nu îmi dau seama dacă e
vorba de un soi de vanitate intelectuală pe care mărturisesc că o afişez uneori
(când împrejurările o cer imperativ) sau dacă e pur şi simplu o stare de bine
care m-a cuprins la gândul că cineva a reuşit să citescă printre rânduri şi să
ajungă cu mintea în miezul unor cuvinte care mi s-au prelins prin vârful degetelor
într-o dimineaţă liniştită de aprilie. Ştiu doar că mi-a plăcut teribil
sentimentul nutrit atunci când, după mai multe clicuri am aflat în sfârşit
vestea care mi-a transformat în chip neaşteptat sfâşitul de zi. Poate e totuşi
prea mult spus... Aş fi însă ipocrită să nu recunosc că m-am bucurat. Şi nu
datorită premiului în sine care, fie vorba între noi, nu e de neglijat, ci pentru
simplul motiv că am fost înţeleasă... la fel cum eu, la rându-mi, îmi place să
cred că am înţeles poezia lui Liviu Alexa. Căci despre ea este vorba.
Mi-a trecut prin minte, în
euforia asta a mea spirituala, că poate n-ar trebui să fac atâta caz de un
lucru care cu siguranţă pare mărunt prin comparaţie cu altele, că bucuria de a
fi câştigat un astfel de premiu, într-o competiţie de bloggeri, iniţiativă faţă
de care am avut şi am încă anumite rezerve pe care prefer să nu le comentez
aici deocamdată, m-ar putea transforma într-o fiinţă inferioară, cu veleităţi
mai degrabă mediocre într-ale scrisului. Norocul meu a fost însă că vestea a
venit între ultimele retuşuri ale curăţeniei generale pe care am tot amânat-o
de ceva timp şi plecatul la cumpărături. Tot drumul până la supermarket am
încercat să-mi estompez euforia ba în stropii de ploaie alunecând în neştire pe
parbriz, ba în lumina difuză a stâlpilor de pe marginea străzii, care se transformaseră deja în felinare imaginare,
ba în acordurile surde ale unei melodii interminabile. Am reuşit oarecum, cu
toate că aş fi putut să mă chinui mai mult. Ştiam că va veni oricum şi
miezul acesta de noapte în care îmi voi îngădui să recapitulez în tihnă şi cu o
anumită voluptate cele câteva clicuri de după-amiază. În fond e un sentiment
profund uman şi dorinţa aceasta de a rememora clipe din trecutul imediat, care
şi-au pus amprenta pe existenţa noastră efemeră.
Şi cel mai mult, din toată
acestă experienţă scripturală, îmi place felul în care am redescoperit plăcerea
de a citi poezie – un tabiet sofisticat, pe care nu mi l-am mai îngăduit de
foarte mult timp, dacă stau bine să mă gândesc. Deschid, la întâmplare, între
două accese de tuse care mă chinuie îngrozitor, volumul încă virtual al lui
Liviu Alexa şi-mi cade privirea pe un vers pe care îl reţinusem şi cu câteva
zile în urmă: „Să nu visezi cu ochii deschiși! Nu pot închide ochii, fac o cură
de slăbire pe bază de lacrimi.” Mai sorb o ultimă picătură din ceaiul de muşeţel
aproape rece şi închid ochii, într-o încercare spontană de reverie nocturnă.
Tusea mă readuce la fel de brusc la realitate, iar ceasul îmi aminteşte că e
deja mâine de ceva timp. Las, aşadar, pradă somnului toate vanităţile mele
eşuate în bucurii de-o clipă. Nu înainte însă de a-mi îngădui să mă mai las
curtată preţ de încă un clic de euforia post-inspiraţională care m-a cuprins azi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu