A doua zi de FFE la Iași a adus pe pânza vintage de la Casa de Cultură
”Mihai Ursachi” cinci producții care, mărturisesc, nu mi-au atras în mod
deosebit atenția atunci când am studiat programul proiecțiilor. E drept că
atunci când am scris despre festival în general, m-au acaparat câteva titluri
care, din păcate, nu au figurat pe lista filmelor proiectate la Iași. Totuși,
mi-am propus să văd câte unul din filmele fiecărei zile de FFE la Iași, așa că
am ales fără să stau prea mult pe gânduri, sub un impuls inspirațional al cărui
mecanism îmi rămâne necunoscut, în pofida unei vagi intuiții. La jalousie, în
regia lui Philippe Garrel figura pe listă alături de un documentar despre Ionși Doina Aldea Teodorovici, alături de Legături bolnăvicioase al lui Tudor
Giurgiu, alături de mult comentatul Aferim! al lui Radu Jude și de un titlu
necunoscut mie, Celelalte mătănii, o producție a unui regizor turc. Nu voi
justifica acum alegerea, însă mă felicit pentru ea.
Despre Philippe Garrel, la fel ca despre alți regizori ai peliculelor din
lista FFE nu știam mare lucru. Numele îmi suna oarecum cunoscut, însă este
foarte probabil să fie vorba pur și simplu de sonoritatea franțuzească ce îmi
este familiară. În orice caz, nu am căutat nimic despre film, nici despre
regizor și dacă îmi amintesc bine, nu am citit nici măcar datele oferite de
pagina FFE, așa, ca să fie totul sub imperiul hazardului.
Am ajuns, la fel ca și ieri, exact când începea filmul. În semiobscuritatea
sălii, am putut constata prezența acelorași treizeci și ceva de persoane,
cinefili înrăiți sau hoinari prin parc poposiți întâmplător pe acolo. Pe unii
dintre ei i-am recunoscut involuntar, îi văzusem cu o zi înainte. Am remarcat
totuși câteva prezențe atipice: o duduie spilcuită butonând de zor un
smartphone și crâmpoțind tacticos o gumă de mestecat; apoi undeva, într-un colț
al sălii, un individ uscățiv, cu părul vâlvoi, ce-și depozitase la picioare o
imensă paporniță din rafie albă cu dungi. Încerc să ignor contrastul. Știu de
pe acum că cel puțin unul dintre ei este acolo dintr-o greșeală pe care nu se
va chinui să o înțeleagă. Nici guma, nici papornița nu au totuși vreo vină.
La Jalousie (Franța, 2013) este o mică bijuterie cinematografică în alb și
negru, o bijuterie de familie am putea spune, dacă aruncăm un ochi peste numele
artiștilor care i-au dat viață – Philippe Garrel (regie și scenariu), Caroline
Deruas-Garrel (scenariu), Louis Garrel (rol principal), Esther Garrel (rol
secundar). Oximoronic însă acest film de familie evocă tulburător trăiri ce
declanșează destrămări de relații amoroase. Povestea în sine e simplă... Louis,
divorțat de Mathilde, cu care are o simpatică fetiță, are acum o relație cu
Claudia. Amândoi sunt actori – premisă perfectă pentru o relație ambiguă – el
nu duce lipsă de roluri, face meseria pe care o adoră; ea, în schimb, trece
printr-o criză existențială. Fiecare dintre ei se confruntă cu tentația altor
relații, însă Claudia este cea care, în cele din urmă cedează, punând punct
poveștii. Istoria trece însă în plan
secundar în fața emoțiilor născute din detalii, din cuvinte rostite în momente
limită, din apariția fugară pe ecran a unor personaje episodice, dar
memorabile. Filmul lui Garrel provoacă la o meditație ce stă sub semnul
cuvintelor lui Seneca, rostite la un moment dat în film de un personaj
enigmatic, un bărbat căruia Claudia îi spală picioarele, în prezența lui Louis,
într-o scenă metaforică, amintind simbolic de episodul biblic: ”Înțeleptul
trăiește atât cât trebuie, nu atât cât poate”. Altfel spus, extrapolând
cuvintele și contextul, într-o ecuație sentimentală stai atât cât trebuie nu
atât cât poți, pentru că ”toți avem limite în iubire” și pentru că ”așteptarea
înseamnă moarte”.
Un melanj hipnotizant de realism izbitor și de sublimare a melancoliei, în
dialoguri și scene de o frumusețe cuminte, atent studiată și totuși atât de
naturală... Spre deosebire de Lilting, La Jalousie este genul de film pe care l-aș revedea de
zeci de ori (și probabil că am să o fac), fără teama că îi voi epuiza
sensurile. Nu știu încă exact ce mă determină să cred asta... poate că e
limpezimea imaginii alb-negru, contrastând cu ambiguitatea pesonajului feminin,
poate că e sonoritatea limbii franceze de care m-am declarat cu mult timp în
urmă îndrăgostită, poate că e tema în sine, grefată pe un scenariu în care
involuntar îmi regăsesc frânturi din propriul scenariu... Nu știu cu
exactitate. Este, în orice caz, un je ne sais quoi care m-a făcut să mă
îndrăgostesc de Garrel. Încă nu-mi dau seama dacă de regizor, de scenarist sau
de actor... Rămâne de văzut, pentru că deja am o listă întreagă cu filme marca
Garrel, pe care mi-am propus să le văd.
PS: A doua zi de FFE la Iași a fost pentru mine o sărbătoare a spiritului,
a nostalgiei și a sensibilității, chiar dac spun asta prin prisma unui singur
film văzut. Mi-a trecut prin minte așa, într-o doară, că mi-ar plăcea teribil
să existe un club al cinefililor tineri, în cadrul căruia adolescenții să facă
cunoștință cu filmul de artă, departe de zgomotul mall-urilor și de sclipiciul
huselor de smartphone.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu