Magicienii care schimbă lumea

Îmi amintesc uneori de lucruri simpatice din copilărie pe care acum, om mare fiind, le privesc cu relaxare şi cu îngăduinţa adiacentă oricărei amintiri ce îmi umple sufletul de nostalgie. De cele mai multe ori, amintirile ies pe nepiftite la iveală şi mă poartă cu ani în urmă, pe când lumea îmi părea mult mai mare şi lucrurile mult mai pline de înţelesuri ascunse. Îmi amintesc, bunăoară, de vara în care am avut ocazia să-l cunosc pe unul dintre cei mai renumiţi inventatori... să-l cunosc în carne şi oase adică, pentru că altfel, citisem eu mai multe despre inventatori, însă aveam îndoielile mele de copil curios asupra existenţei lor în afara cărţilor de Jules Verne sau a emisiunilor de la televizor. Poate de aceea, întâlnirea cu Vitalie Belousov mi-a rămas în minte ca un fel de dovadă vie a faptului că inventatorii există şi că, în cele mai multe cazuri, ei există ca să ne facă nouă, celorlalţi, viaţa mai uşoară... Nu-mi amintesc foarte clar circumstanţele în care l-am întâlnit pe acest domn, al cărui nume mi s-a întipărit în minte, datorită sonorităţii sale... cred că era o tabără de pionieri sau, în orice caz, un eveniment important la care erau invitate mai multe personalităţi ieşene. Oricum, lucrurile se petreceau înainte de 1989, într-o vreme în care tinerii păreau să ştie mai multe despre inventatori şi să respecte parcă mai mult valorile româneşti. Dar, asta e o altă discuţie, care ar antrena cu siguranţă destule polemici şi nu acesta este scopul rândurilor de faţă.

Poveste dulce cu pitici şi Danonino

M-am gândit, m-am tot gândit şi răzgândit dacă am un motiv suficient de bun pentru a-mi dori cu adevărat să particip la o campanie care are, cum e şi firesc până la urmă, doza ei de strategie publicitară, ambalată elegant într-o iniţiativă de altfel lăudabilă, de a oferi transparenţă maximă asupra procesului de fabricare a unor produse care au fost deopotrivă contestate şi apreciate de-a lungul timpului, căzând adesea victime în mijlocul unor scandaluri mediatice pe teme referitoare la alimentaţie. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când gândeşti prea mult asupra unui lucru, m-am împotmolit în raţionamente şi explicaţii inutile pentru mine însămi, încercând în zadar să dau coerenţă dorinţei mele de a vedea pe viu cum se face iaurtul Danone, căci da, despre el este vorba.

Azi e soare, nu mergem la şcoală!

Sună bine, nu? E drept că la Iaşi nu e nici soare şi mergem şi la şcoală (mă rog, eu nu merg, dar alţii da…), dar ia faceţi un exerciţiu de imaginaţie: sunteţi elevi, vă pregătiţi de o nouă zi de şcoală şi, ca orice elev care se respectă, intraţi de dimineaţă pe site-ul şcolii, unde vedeţi scris cu litere mari mesajul cu pricina, semnat de nimeni altcineva decât de directorul şcolii. Ei, ce spuneţi? Nu-i aşa că vreţi să fiţi din nou elevi, măcar pentru o zi ca asta? Buuun, acum reveniţi cu picioarele pe pământ…(era doar o fantezie, aţi uitat ?). Şi pentru ca revenirea să fie cât mai realistă, o să vă spun că dincolo de fantezie, lucrurile s-au întâmplat chiar aşa într-o şcoală din Washington. Cine altcineva putea inventa aşa ceva decât americanii? Americanisme, cum ar spune tata… 

Concret, directorul unei şcoli din Washington a inventat o zi liberă pentru a sărbători venirea zilelor însorite după o iarnă lungă. Cu acordul părinţilor, el le-a dat liber pentru o zi elevilor pentru a se bucura de soare (ce frumos sună, nu-i aşa…?) şi a făcut-o într-un mod original, postând un anunţ haios pe site-ul şcolii în ziua cu pricina, alături de o fotografie nonconformistă care îl înfăţişa tolănit pe o motocicletă, în bătaia razelor. Dacă nu credeţi, verificaţi sursa. Inevitabil, ştirea m-a făcut să mă gândesc cum ar fi percepută o astfel de iniţiativă la noi. Desigur, dincolo de faptul că mi-e greu să-mi imaginez un director de şcoală românească pozând cu atâta naturaleţe într-o astfel de ipostază, mă gândesc ce-ar face elevii noştri ca să se bucure de o zi liberă însorită… şi zău că imaginaţia o ia razna. 

Trebuie menţionat că elevii americani au avut şi o temă pentru acasă în ziua respectivă – să facă poze cât mai multe şi mai originale în care să arate cum s-au bucurat de soare. Bine, e drept că la noi, indiferent de soare, ploaie sau vânt, unii îşi iau liber din proprie iniţiativă, fără să aibă nevoie de mesaje nonconformiste din partea şcolii, dar asta e altă poveste. Una peste alta, ideea în sine, implementată într-o şcoală ai cărei elevi ştiu să respecte valorile care li se cultivă, mi se pare excelentă. Am dreptate?

Voluptatea de a eterniza clipa

Mă-ntreb uneori dacă nu cumva mi-am greşit vocaţia, sau, mă rog, dacă o altă alegere mi-ar fi adus mai multe satisfacţii, profesional vorbind. E drept că, de cele mai multe ori, întrebările mele retorice, tansformate în meditaţii spontane declanşate de lucruri simple sfârşesc în răspunsuri niciodată rostite nici măcar în gând sau, cel mult, într-un „Poate...” ezitant şi neîncrezător cu care îmi şterg toate posibilele regrete ce mi-ar putea zdruncina existenţa prezentă. Dar astea sunt doar frânturi de gânduri izvorâte, desigur, din voluptatea de a cocheta cu ideea că aş fi putut face foarte bine şi altceva în viaţa asta... ceva care să îmi placă la fel de mult ca şi ceea ce fac acum... iar gândul că nu e niciodată prea târziu îmi dă fiori... Bunăoară fotografia...

Uneori îmi vine să visez...

 „uneori îmi vine să scriu

  alteori îmi vine să cânt,

  de cele mai multe ori îmi vine să tac.

 iertaţi-mă, sunt şi eu om!”

Astăzi am scos din bibliotecă un volum vechi ce mi-a urzit cândva bucuria unei după-amieze de toamnă amară… demult, tare demult, într-o vreme în care viaţa era un cântec nesfârşit, cu note aruncate la-ntâmplare pe-un portativ imaginar ce-mi umpleau zilele de-un farmec dulce-amărui. Îl mai simt uneori dimineaţa, în aburul cafelei topit într-o emoţie de toamnă… sau noaptea târziu, în acorduri lente care mi-au dat cândva aripi… O să te plouă pe aripi spuneai... Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme... L-am deschis cu o nostalgie firavă, care mi-a făcut degetele să tremure printre filele îngălbenite de timp. Scrisori nedesfăcute... Îmi amintesc ce plăcut sentiment am nutrit atunci, cândva, pe vremea când încă mai citeam poezie cu naivitatea copilului devenit prea târziu adolescent... Doamne, cât timp a trecut...

Mi-am revenit însă din reverie, pentru că gestul în sine a fost oarecum premeditat. Aflasem cu câteva zile în urmă despre lansarea albumului MOZAIC al lui Nicu Alifantis şi despre cei 40 de ani de muzică frumoasă pe care îi împlineşte acest om minunat. 40 de ani... aproape cât o viaţă de om... Provocarea era să-i trimit un mesaj de suflet... maestrului... Am avut o strângere de inimă când m-am îndreptat spre bibliotecă; mi se părea cam artificială toată chestia asta, nu ştiu de ce, dar faptul că am întins mâna din prima mişcare spre volumul scris de Nicu Alifantis atunci, demult, cu toate că nu-l mai răsfoisem de o veşnicie, m-a făcut să cred că trebuie să fac totuşi asta. Că, într-un fel ciudat, pe care nu ştiu cum să-l explic prea bine în cuvinte (poate că muzica ar fi mai potrivită...), îi datorez aceste rânduri omului care mi-a marcat, fără să aibă habar, adolescenţa... Omului care m-a făcut să-l descopăr pe Nichita Stănescu în anotimpuri lirice înainte ca poezia lui să-mi devină obiect de studiu... Omului care m-a făcut să-l simt altfel pe Bacovia în nopţi albe de decembrie... Omului care mi-a vegheat prin muzica lui nopţile lungi de tristeţi şi de reverii adolescentine...

Există oameni care ne intră în viaţă fără s-o ştie vreodată, oameni pe care-i iubim într-un fel aparte, pentru că îi cunoaştem prin noi înşine… oameni frumoşi, care împrumută sufletelor noastre frumuseţea… oameni pe care, poate, nu-i vedem niciodată, dar cu care ne petrecem copilăria, adolescenţa şi, uneori, viaţa întreagă, încât, dacă i-am întâlni într-o bună zi aievea ni s-ar părea atât de firesc să ne aşezăm pe o bancă şi să stăm la poveşti... Aşa că acum, în miez de noapte, îmi aşez sufletul pe o bancă imaginară şi rostesc cu emoţie, cu nostalgie şi cu toată sinceritatea: Mulţumesc, maestre, pentru că mi-aţi umplut, cu ajutorul muzicii şi al cuvintelor, sufletul de iubire, de visare şi de frumuseţe pură... de toate lucrurile omeneşti pe care numai tăcerea le poate cuprinde uneori!

Beatitudine

Caut uneori ceva fără nume în scurgerea inegală a zilelor şi refuz aproape involuntar să mă întreb dacă nu cumva am găsit demult ceea ce căutam. Instinct primitiv de autoconservare sau poate mai degrabă voluptatea de a trăi continuu într-un paradox al regăsirilor periodice în cele mai neaşteptate circumstanţe în mijlocul cărora mă aflu cu sau fără voia mea. Bunăoară azi...

Vorba multă... mulţi aduce... (ţeapă în stil italian într-un singur act)

Cum adică... mulţi aduce? Parcă proverbul era un pic altfel... şi, de fapt, erau două proverbe, nu? Ah, dar ce mai contează, la urma urmei... Adevărul este mai mult decât evident – cu cât se face mai multă vâlvă în jurul unui lucru, cu atât mai mulţi fraieri se găsesc să se uite la el, respectiv, în cazul de faţă, să plătească pentru a se uita. Nu, nu m-a apucat o criză de logoree şi nici nu mă pregătesc să ţin cine ştie ce discurs moralizator, însă... aseară am fost la circ.