redirect

vineri, 6 iulie 2012

Perfect Sense (2011) – suntem ceea ce simțim



Îmi imaginam că voi începe șirul postărilor pe blog cu un text având un aer experimental mai pronunțat sau cu un text bine ancorat în realitate. Nu mi-am propus să încep cu ceva anume, dar, în tot cazul, nu mă gândeam că voi începe cu impresii despre un film. Și totuși o fac. Din două motive. Pentru că l-am văzut acum două zile, în urma unei recomandări absolut întâmplătoare citite pe forumul DC și impresiile sunt încă „la cald”, cum ar spune cineva și pentru că, scoasă sau nu din context, ideea oamenilor privați de simțuri se potrivește oarecum cu atmosfera tensionată la care românii iau parte sau doar asistă ca simpli spectatori neputincioși zilele acestea.

Perfect Sense este un film european, britanic mai exact (și asta îl plasează deja, din start, într-o categorie aparte), cu un buget independent (lucru care nu garantează neapărat ceva, dar care atrage cu siguranță atenția), care are în centru vulnerabilitatea ființei umane. Despre David Mackenzie nu auzisem înainte de a fi citit câte ceva despre acest film, iar Ewan McGregor și Eva Green îmi erau cunoscuți doar tangențial. Așadar, mister total. Recunosc că uneori mă fascinează astfel de circumstanțe cinematografice, pentru că adesea îmi este dat să trăiesc adevărate revelații în domeniu. Firește, mai sunt și excepții, materializate în dezamăgiri profunde și în sentimentul enervant că am pierdut o oră sau două din viață vizionând cine știe ce capodoperă de doi bani.


Revenind însă la  Perfect Sense ... Scenariul nu e cine știe ce – debutul unei povești de dragoste atipice, între un el pragmatic, bucătar șef și o ea introvertită, medic epidemiolog, pe fundalul unei pandemii care bulversează întreaga planetă și de aici o întreagă dramă. Nu asta este însă esența filmului, care, de altfel, e departe de siropoasele producții americane în care un virus distruge planeta și un erou o salvează. Esența, de data aceasta, este epidemia în sine, una bizară, despre care e greu de crezut că ar putea exista în realitate – oamenii își pierd pe rând toate simțurile, având manifestări succesive de isterie combinată cu furie, melancolie sau impulsuri grobiene. Reacțiile imediate de panică sunt urmate de reveniri repetate la normalitatea care este re-creată în conformitate cu circumstanțele pierderii unui alt simț – la început mirosul, apoi gustul, urmat de auz și, în cele din urmă, de văz. Iar povestea de dragoste nu face decât să accentueze contrapunctic și paradoxal ceea ce în mod curent ni se pare atât de firesc – faptul că, deposedată de simțurile fiziologice, ființa umană poate să supraviețuiască prin altceva, printr-un alt simț, aflat deasupra celorlalte.

Fără să fi făcut mare vâlvă (eu am auzit despre el cu totul întâmplător...), filmul s-a bucurat, se pare, de aprecieri. Nu excelează în ceva anume, însă are un mesaj care nu are cum să nu te sensibilizeze. Într-o lume în care suntem jucători în propriul destin sau spectatori la destinele altora, într-o lume în care ne scapă, de cele mai multe ori, esența lucrurilor și ceea ce ar putea conta cu adevărat în această perindare a noastră haotică prin univers, un film ca  Perfect Sense ne face să ne întoarcem spre noi înșine și să ne întrebăm dacă nu cumva ne lăsăm prea des înșelați de simțuri – altele decât acela care ne definește ca oameni.