redirect

sâmbătă, 4 august 2012

Ora de muzică


Avertisment: Rog de la început pe specialiștii în domeniu să manifeste toleranță față de cultura mea muzicală semidoctă și față de amestecul eterogen de sunete la care mi-am expus copiii în această zi toridă de august.

Așadar, muzica... încă de când Elisa era în burtică m-a fascinat ideea că bebelușii reacționează la muzică. Îmi amintesc că atunci lipeam de burtă căști în care se auzea Julio Iglesias, în speranța că asta va influența temperamentul Elisei. Nu știu dacă are vreo legătură cu muzica lacrimogenă pe care o ascultam pe vremea aceea, dar ea este, adesea, excesiv de sensibilă... Pe de altă parte, a fost de-a dreptul fascinată de când era mică de Linkin Park (?!), lucru oarecum inexplicabil pentru mine. La fel de inexplicabil ca și pasiunea ei mai nouă pentru... Roxette. Da, Roxette, ăia de pe vremea mea, despre care Elisa se miră că încă mai trăiesc (că doar... sunt de pe vremea mamei...). Să revin însă la întâmplarea care a dat naștere acestor rânduri...

La a doua experiență maternală nu am mai acordat la fel de multă importanță fenomenelor legate de muzică. Asta până alaltăieri, când am realizat brusc că Tudor reacționează prompt la sunetele din jur. În mașină, pe drumul din parc spre casă, a devenit irascibil din cauza oboselii și a căldurii. În disperare de cauză am început să lălăi Oac, oac, diri diri dam... Știu, imaginea e hilară, cu atât mai mult cu cât talentul meu vocal e limitat. Dar, surpriză! Tudor a tăcut, ba, mai mult, a început să râdă. Logic, nu? Doar nu era să plângă... l-a apucat și pe el râsul la manifestarea unui așa talent de excepție. Am improvizat la greu, pentru că nu-mi aminteam versurile... La un moment dat s-a plictisit și a trebuit să schimbăm melodia. În pădurea cu alune... Ufff, nici pe asta n-o știu bine... Noroc de Elisa, care îmi sare în ajutor, amuzându-se teribil de recitalul meu. Noroc că între timp am ajuns la destinație. Așadar, misiune îndeplinită!

A doua zi, adică ieri, mi-am amintit de lacunele mele în materie de Oac, oac... așa că am purces la revigorarea memoriei, cu ajutorul (al cui altcuiva?) internetului. Hmmm, uite că mai sunt și lucruri bune pe internet... Două clicuri și gata! Memorie recăpătată! La auzul melodiei Tudor a scos un chiot de bucurie. Măi să fie! Oare și-o fi amintit de recitalul din ajun sau pur și simplu sunetele ieșite din cutia neagră îl fascinează? Indiferent care a fost cauza, un lucru e cert... muzica nu îi este indiferentă copilului meu. Am experimentat în continuare câteva fragmente, primele care mi-au venit în minte, la întâmplare, fără să țin cont de genuri muzicale sau de alte cine știe ce criterii sofisticate. Și așa, dintr-un clic în altul pe youtube, s-a scurs o după-amiază întreagă, care de obicei trece destul de greu în aceste zile caniculare... Nu rețin întreg repertoriul, însă mi-au rămas în minte câteva dintre preferințele lui Tudor. Oac, oac... (cred că va rămâne încă mult timp number one), O portocală (și Elisa și Tudor sunt fascinați de această melodie), My heart will go on, lălăită de Elisa (nu dați cu roșii, a fost alegerea ei...), Ob-la-di, ob-la-da și... (vă rog aplauze)... Mozart. Da, da, Mozart... mai multe bucăți, dar mai ales asta. Elisa a participat activ la toată audiția, fie sugerând melodii pe care le știa deja, fie minunându-se de existența unora pe care îi spuneam să le caute. S-a amuzat când i-am povestit că și ea avea bucățile ei preferate când era de vârsta lui Tudor. Una dintre ele era fragmentul acesta dintr-un concert al lui Andre Rieu... Câte amintiri...

Una peste alta, nu pot să trec cu vederea două lucruri pe care mi le-a prilejuit experiența de ieri. Primul, inedit pentru mine ca părinte, este reacția pozitivă a Elisei atunci când i-a ascultat pe cei de la The Beatles, despre care nu auzise niciodată până acum. Faima lor, despre care i-am povestit în câteva cuvinte, i-a stârnit curiozitatea. I-a plăcut Hey Jude... și asta nu poate decât să mă bucure. Al doilea, ceva mai trist pentru adultul din mine, căruia îi place să creadă că păstrează mereu în suflet fragmente nealterate de copilărie, este că am realizat brusc că eu nu îmi amintesc nimic de la orele de muzică. Nu-mi amintesc nici măcar chipurile profesorilor cu care le-am făcut, nimic... îmi trece vag prin minte doar imaginea unui caiet de muzică mâzgălit cu încercări stângace de a desena un cheia sol perfect... și cam atât. M-a cuprins un fel de îngrijorare timpurie la gândul că ai mei copii au toate șansele să repete, la rândul lor, această experiență a uitării, dat fiind haosul în care plutește sistemul educațional din România. Dar, asta e o altă poveste...

Revin la experiența de ieri. Așadar, muzica... da, muzica poate face minuni, fie că este vorba de liniștea pe care o aduce unui bebeluș iritat de căldura din mașină, fie că este vorba de o adolescentă în devenire care-și descoperă fascinată propria personalitate, fie că este vorba de un adult care-și rememorează, prin intermediul ei, trecutul. Muzica ne leagă într-un fel inexplicabil sufletele de alte suflete, salvând pentru eternitate clipe care altfel ar fi, probabil, sortite uitării.

PS: Câteva fragmente care-mi plac mult, dar pe care nu le-am pus copiilor mei, pentru că nu știu (încă) cum să le explic amestecul de tristețe și bucurie pe care îl simt de fiecare dată când le ascult...









5 comentarii:

  1. Maaamăăă, câte mi-au (re)venit în minte când am citit postarea!!! Dar să nu anticipez dinainte, cum ar spune un vecin de-al meu, mutat între timp pe meleaguri sucevene.
    1. În materie de muzică și percepția ei de către cei mici nu trebuie să te mire nimic. Până mai anul trecut, gâza mea nu accepta deloc, da' deloc, să-i câte maică-sa, în schimb eu trebuia să-mi desfășor repertoriul (cu multe dintre piesele menționate de tine) la întreaga mea capacitate vocală (am spus vocală, nu muzicală, eu fiind total afon și aton și...de fapt tot ce e cu ”a-” în muzică, eu-s ăla...). Oricum, trebuia să urlu și „Barca pe valuri...” (piece de resistence), și „Melc, melc, codobelc” și „Iepuraș coconaș”, apoi treceam la chestii mai complexe gen „Hora Basarabiei” sau „Bohemian Rhapsody” - imaginează-ți cum mă chinuia pe mine talentu' la piesele astea complicate! Dar rezultatul era invariabil cel dorit: Anca adormea în brațele mele. Cum adormea? De ce adormea cu zgomotul ăla? Habar n-am, singura explicație plauzibilă pe care am fost în stare s-o găsesc este că vocea mea gravă și puternică îmi făcea burta să vibreze, aceasta (burta) se legăna și o legăna și pe Anca, astfel reușind s-o adorm.
    2. Multe dintre cântecele menționate de tine i-au plăcut și încă îi plac și gâzei mele. Și mie. Eu, care ascult muzică mai mult decât ascultă Cristina și fra-su la un loc. Ba chiar și cânt muultă din cea care-mi place. Da' cu sonor dat la mic, să nu cadă varu' de pe pereți. Și la duș nu cânt niciodată, că bat vecinii în pereți și câinii încep să urle a pustiu...Ce să-i faci, dacă aveam talent pe cât îmi place muzica, acum scriam de la LA Scala, sau Covent Garden. Dar așa, scriu de la Țigulea...Așa-i la vie, cum ar spune un semi-francofon.
    3. Am ajuns în punctul în care începem și noi să spunem „de pe vremea mea”. Și parcă pe vremea noastră muzica, autohtonă și internațională, dera altfel, mai cu emoție, mai cu sentiment (apropo și de articolul precedent). Ca să nu mai spun că melodiile aveau toate mai mult de patru versuri, cu rimă, cu de toate...Bine, erau și excepții, dar acum excepțiile s-au transformat în regulă...Uite-te la plodu' ăla de Bieber (cred că așa se scrie) și ai să vezi că e „creat” pe același tipar cu Take That, Backstreet Boys sau BoyZone de pe vremea noastră. E drept, ăia aveau mai multe versuri de învățat, iar tehnologia încă nu permitea prelucrarea deplină a vocii în studio...Ca să nu mai vorbesc de ce e pe la noi...
    P.S. Cu Lara Fabien în concert m-ai rupt în trei jumătăți egale! (pentru alți cititori eventuali - da, știu, sunt două!) Uitasem de el, deși l-am „șeruit” de vreo trei ori pe Facebook...
    P.S.2. Gata, că până citești tot ce-am scris aici se schimbă anotimpul...
    P.S.3. După ce-l aprobi, am să dau copy-paste la comentariu și-l pun pe blog la mine. Cu mici modificări, iese de un articol :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Uite că nu s-a schimbat încă anotimpul... murim încă de cald, dar să sperăm că de mâine va fi mai bine...cel puțin așa zic unii.:) Despre muzică se pot spune muuuulte pe blogurile noastre. Spun asta gândindu-mă că amândoi avem totuși gusturi rafinate (o fi trăsătură de famelie, mai știi...:) ), precum și destulă ironie în taste ca să-i punem la colț pe fanii lui d'alde Bieber (da, așa se scrie se pare...) sau pe maneliști (știu, e demodat subiectul, dar eu mi-l reactualizez periodic din cauza vecinilor... și revolta nu mă părăsește nicicând, pentru că țin la timpanele mele).

    Așadar, ai și tu dileme de astea existențiale legate de reacțiile neașteptate ale micilor odrasle. Mă bucur că nu sunt o excepție, altfel aș fi început să cred că sunt eu în neregulă. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Manelele nu sunt „perimate” din punctul ăsta de vedere...să vezi/auzi câte aud eu aici la Țigulea pe „autostrada” din fața porții...când stau cu Anca la jucatul de-a mașina în nisip mai trece câte un „meloman” cu mașina și boxele la maxim reproducând cine știe ce „capodoperă” cu-n vers și trei sferturi...(apropo, uite aici cum se face treaba bună... - http://www.peteava.ro/id-657361-manele-creator-lite-edition).
      Da, am și eu dileme, mai mult decât existențiale, tind spre supra-realismul gen Kafka...dar am renunțat la descifrarea/soluționarea lor. Și apropo de a fi în neregulă, să știi că SUNTEM în neregulă, din multe puncte de vedere, dacă te raportezi la trendul (hai că-ți fac și trafic, trend e foarte căutat pe Google) de azi în orice...dar despre asta altă dată, că iar am scăpat boii pe arătură și degetele pe taste...O zi plină de răcoare de la văr'tu!

      Ștergere
  3. Ofelia Prisacaru Journeau24 august 2012, 00:13

    Anamaria,
    am citit pe nerasuflate "ora de muzica" .
    Am stat cuminte in banca si am sorbit fiecare cuvant...
    Da, copiii sunt extrem de surprinzatori in gusturile
    si reactiile lor muzicale !Am si eu o mare iubitoare de Dalida, Mozart si Adele ! Eclectic si amuzant la 3 ani !

    Ma bucur sa te regasesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu mă bucur să te regăsesc Ofelia! Bizare mai sunt căile internetului, cum s-ar spune. :)) Oricum, cred că ăsta e unul dintre lucrurile care îmi plac în hățișul virtual - sentimentul de surpriză plăcută pe care-l ai când (re)întâlnești vechi prieteni și gândul că în orice clipă cineva cu care te cunoști poate da peste tine, oriunde s-ar (te-ai) afla...

      Ștergere