redirect

luni, 11 martie 2013

Un an cât o clipă


Mă împresoară o linişte pe care aş numi-o bizară, dacă nu aş şti că în mai puţin de jumătate de oră se va risipi printre zorii zilei care prind contur pe geamurile încă adormite. Minunile încă dorm şi-ncerc în zadar să m-agăţ de secunde, pe care le topesc lent în cafeaua fierbinte. Aşadar... s-a scurs un an...

Păstrez încă în suflet intactă clipa miracol în care i-am auzit galsul pentru prima oară şi privirea limpede care mi-a umplut fiinţa de o fericire supremă atunci când şi-a lipit căpşorul mic de pieptul meu, într-o încercare instinctivă de a nu se desprinde de mine, după cele nouă luni în care am fost un singur trup.  Se întâmplă la fel şi acum, de fiecare dată când se agaţă cu mânuţele jucăuşe de gâtul meu şi-şi lipeşte obrazul în dreptul inimii, ascultând fascinat... Uneori adoarme aşa şi mi-e atât de drag să-i simt răsuflarea caldă şi gingaşă pe gâtul meu aplecat instinctiv pentru a-i oferi protecţie... Alteori îi privesc minute în şir somnul liniştit, aşa cum am făcut-o atunci, în prima zi, când orele în care am aşteptat să-l revăd mi s-au părut îngrozitor de lungi. Apoi îmi dau seama brusc că timpul s-a comprimat inexplicabil, compensând într-un fel ciudat acele ore lungi, chinuitoare, de aşteptare. Nu ştiu când a trecut un an... Primul zâmbet, prima silabă, primul dinţişor, primul „mama”, primul pas, primul Crăciun... O întreagă colecţie de prime întâmplări, transformate brusc în amintiri frumoase, din clipa în care s-au petrecut – amintiri care şterg invariabil toate nopţile nedormite, toate grijile, toţi neuronii pierduţi în lungile zile aparent monotone a căror singură mărturie rămân câteva fire albe şi două riduri pe care mă fac că nu le văd, dar care întregesc portretul pe care uneori îl zăresc în treacăt în oglinda din baie. E uimitor mecanismul acesta al memoriei de părinte... Elisa mă întreabă adesea cum era ea la vârsta lui Tudor, dacă şi ea făcea cutare sau cutare lucru şi, de multe ori, mă simt stânjenită pentru că-mi amintesc doar lucruri frumoase, iar ea ar vrea să-i spun totul. Acum îmi dau seama că, de fapt, acesta este modul firesc de a face faţă provocării de a fi părinte, că pe măsură ce experienţele sunt trăite în formele lor plenare, memoria selectează involuntar din ele doar acele lucruri frumoase, pe care, peste ani, ni le amintim stând într-un fotoliu şi răsfoind albume cu fotografii vechi. Restul... nu mai contează.

Nu ştiu când a trecut un an şi poate că nici nu e nevoie să ştiu. Parcă a fost o clipă... una neîncăpătoare, în care s-au înghesuit un milion de alte clipe, în care viaţa a căpătat un sens nou. Nu ştiu dacă în urmă cu mulţi ani, am simţit la fel... Poate că atunci lumea avea alte culori sau poate că nu eram îndeajuns de înţeleaptă ca să-i percep toate nuanţele. Sau poate că e nevoie să retrăieşti o experienţă ca să ţi-o asumi în totalitate şi să poţi pretinde că îi cunoşti sensul. Cine ştie... Eu ştiu doar că de la o vreme încoace simt un alt rost în fiecare secundă pe care o trăiesc şi că anii vor fi de-acum înainte clipe nepreţuite în care-mi voi măsura bucuriile, tristeţile, emoţiile, nostalgiile... pentru că două minuni îmi colorează în fiecare zi existenţa în nuanţe infinite ce-mi definesc fericirea.

... mai e puţin şi se trezeşte... suficient cât să-i mai simt o clipă parfumul de bebeluş adormit şi să-i şoptesc la ureche: „La mulţi ani, minune mică!”