redirect

vineri, 1 martie 2013

Azi am timp!


O lumină moale şi-un aer ghiduş de primăvară mi-au invadat de dimineaţă casa, într-un fel de spectacol sublim, la a cărui repetiţie asist de câteva zile încoace. Pulbere măruntă de raze se cerne prin perdeaua subţire, cu o voluptate inocentă pe care o las să-mi deschidă pleoapele ameţite de haosul ultimelor nopţi şi să-mi umple încet fiinţa de dorinţe noi, primăvăratice. O las să mi se cuibărească leneşă în sufletul încă amorţit de o convalescenţă hibernală de care mi-am propus să scap cât mai curând. Câteva rămăşite de vise mi se încâlcesc printre gene, într-o sforţare zadarnică de a prelungi beatitudinea clipelor mele matinale, de linişte supremă. Alarma telefonului spulberă cu totul vraja, nu înainte să-mi amintesc însă că azi e prima zi de primăvară şi să-mi propun un lucru simplu – să am timp să mă bucur de ea.

Să am timp a devenit în ultima vreme un ideal fără nume. Alerg nebuneşte în fiecare zi după aceeaşi himeră dintr-o clepsidră invizibilă pe care cineva o întoarce necontenit, ca să îmi facă în ciudă. Nu mă plâng decât atunci când alergarea devine halucinantă şi simt că nu mai pot controla nimic din ce se întâmplă în jurul meu. De fapt, poate că asta este ideea... să nu mai controlez nimic. Ei, da! Şi atunci cine mai.... şi cine mai.... şi cine... Mă apucă râsul la gândul că am devenit indispensabilă puţinilor oameni din viaţa mea. E doar un gând care-mi trece fugar prin minte ca să-mi hrănească vanitatea maternă pe care refuz să mi-o recunosc. Nimic nu este, în realitate, indispensabil. Dar asta e o altă poveste, ce-mi aminteşte de faptul că săptămâna asta am am fost, mai mult ca oricând, un fel de superwoman, adică, în traducere liberă, o casnică ce refuză cu încăpăţânare să se lase copleşită de tot ceea ce presupune un astfel de statut asumat de o fiinţă care detestă lipsa activităţii spirituale. Mi-am propus să nu mai detest nimic. Asta îmi aminteşte că mi s-a spus de curând că sunt o fiinţă epicureică (cu toate că termenul în sine, îmi sună prea pretenţios). Las totuşi filosofia pentru discuţiile filosofice şi revin la o atitudine dacă nu mai pragmatică, cel puţin mai ancorată în cotidian. Vreau ,aşadar, puţin timp... atât cât să pot să mă bucur de primăvara asta pe care am aşteptat-o atât de mult... nici eu nu ştiu de ce. Timp pentru ce, în fond? Cum adică pentru ce? Pentru... un gol de cuvinte mi se strecoară imperceptibil printre gândurile învălmăşite şi-mi amintesc brusc, fără vreo legătură aparentă cu tot ce se întâmplă în dimineaţa asta, întrebarea Elisei de ieri – Mami, dacă nu mai există nimic după ce mori, atunci unde se duce sufletul?. Apoi, ca o ironie frumoasă, cineva îmi urează o primăvară plină de flori în suflet... Poate că acesta este răspunsul. Timp... pentru suflet. Cine ştie...

De dincolo se aud chicoteli amestecate cu ţipete jucăuşe. Timpul de meditaţie a expirat. Mai arunc totuşi o privire spre fereastra inundată de lumină şi încerc să prind cu privirea cât mai multe raze. E primăvară! Îmi spun asta ca o încununare necesară a unor gânduri împrăştiate pe taste şi mă pregătesc instinctiv să alerg şi azi după Timp. Sau... mai bine nu! Azi am hotărât să am timp! Iar dacă nu am, atunci o să-l caut printre vasele adunate-n chiuvetă, printre jucăriile împrăştiate prin toată casa  şi printre nervii irosiţi zilnic de dragul lucrurilor inutile, iar când o să-l găsesc o să-l risipesc cu o bucurie aproape infantilă printre razele care devin din ce în ce mai sigure pe ele; nu înainte să-i şoptesc însă sufletului meu plin de flori şi de dor împlinit de primăvară – Azi am timp!