
D’ale carnavalului este un text dramatic foarte generos pentru un regizor
cu imaginaţie, aşa că am aşteptat cu nerăbdare să văd ce pot face dintr-un text
caragialian nişte artişti contemporani care se numără, se pare, printre cei mai
apreciaţi din breasla lor. Poate că tocmai din cauza asta şi dezamăgirea a fost
pe măsură. În ansamblu, spectacolul mi s-a părut un colaj eterogen de momente
mai mult sau mai puţin reuşite, cu un dezechilibru evident, dar poate că voit
(ce ştiu eu...) între cele două acte: primul – cu o coloană sonoră splendidă,
dar cu mult dans contemporan (prea contemporan, pentru gustul meu), al doilea –
mai spectaculos şi mai bine închegat, salvând oarecum impresia de ansamblu sau
măcar reuşind să-i trezească din letargie pe spectatorii ajunşi acolo din
întâmplare. Amestecul replicilor păstrate din piesă într-un spectacol care este
sau ar trebui să fie de balet mi s-a părut şi el o soluţie mai puţin inspirată,
cu toate că era singura modalitate viabilă de a-l face să priceapă intriga
complicată pe un spectator care nu ştia dinainte textul lui Caragiale. În
fine... nu sunt eu în măsură să judec... cel puţin nu de data asta. Totuşi, ca
simplu spectator, fără pretenţii şi ifose de falsă cultură în domeniu, mă
declar puţin dezamăgită. Nu ştiu ce anume nu mi-a plăcut... Poate senzaţia
aceea de improvizaţie din prima parte a spectacolului sau poate rostirea seacă
a replicilor de către balerini, combinată cu respiraţia sacadată şi controlată
pe care o presupune efectuarea mişcărilor de dans...
În fine, nu exclud
posibilitatea ca vina să îmi aparţină, dintr-un anumit punct de vedere. Poate
că nu am eu suficientă imaginaţie şi deschidere către un astfel de act artistic
şi de aceea mai bine mă opresc aici cu observaţiile. În orice caz, pentru un
prim spectacol de balet, nu a fost cea mai bună alegere. Data viitoare când
vreau să văd un spectacol de balet mă duc doar dacă este Lacul lebedelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu