redirect

joi, 11 aprilie 2013

O poezie care se vrea citită desculţ - provocare semnată de Liviu Alexa


A citi poezie este astăzi pentru unii dacă nu un soi de tabu desuet, cel puţin o sminteală neînţeleasă. Când naiba să mai citeşti poezie între două postări pe Facebook, o raită dată prin mail şi vreo câteva alte zeci de clicuri la întâmplare prin haosul virtual? Ei bine, uite că se mai găsesc unii care nu doar că citesc poezie, ci se încăpăţânează s-o şi scrie ba, mai mult, vor cu tot dinadinsul să o servească pe tavă unui public care-şi petrece o mare parte din timp pe internet. Pare ciudat, nu-i aşa? Cu atât mai mult cu cât autorul năzbâtiei este dispus să plătească pentru a vedea reacţiile cititorilor care se presupune că-i vor fi citit născocelile din scoarţă în scoarţă. Strategie publicitară, bani irosiţi din simplul motiv că sunt prea mulţi, sminteală de visător incurabil…? Cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Liviu Alexa când a decis să pună pe eşafodul nemilos al unei critici mediocre gâtul senzual şi vulnerabil al poeziei sale, încuiate strategic într-un volum care, la prima vedere, te face să te îndoieşti de ceea ce vei găsi dincolo de coperta roz, garnisită cu un titlu pe măsură: Cum să ai orgasm în 3,5 paşi. Dar, vorba iluştrilor înaintaşi, să criticăm cartea, iar nu persoana! Să purcedem, aşadar, la drum…

Trecem peste titlul de pe prima copertă, care se vrea şocant (dar care, fie vorba între noi, nu e decât o stratagemă metaforică de a-l face pe cititor să deschidă cartea) şi care, inevitabil, duce cu gândul la o construcţie postmodernă. Prima pagină confirmă această bănuială – Vulvonerabilitate este titlul care ar trebui să îl facă pe potenţialul cititor să se gândească bine dacă are sau nu rost să dea pagina mai departe. Abordarea aceasta ludică a relaţiei cu cititorul intrigă la prima vedere. Autorul este şi nu este previzibil şi asta cu siguranţă incită la lectură, fie şi pentru a-ţi confirma  sau infirma impresia imediată pe care ţi-o face cartea cu copertă roz. Odată intrat în joc, cititorul nu are cum să mai iasă. Vorbesc, desigur, de cititorul versat într-ale lecturii şi nu de internauţii ce aparţin generaţiei Facebook, cu toate că, nu se ştie, surpriza unei receptări inedite s-ar putea să vină tocmai din această direcţie.

Revenind… Volumul se deschide cu o poezie al cărei titlu provocator pare să sune deja banal după contactul vizual cu coperta şi cu pagina de titlu: Din neamul curvelor din care vin. Versurile sunt însă un fel de preludiu la ceea ce ar trebui să urmeze, un cuvânt înainte în care imaginaţia şi curiozitatea cititorului sunt hărţuite până la ultima picătură de sentiment: Bine ai venit în mine. Nu te descălţa, să lăsăm amabilităţile. / Ştim de ce ai venit. / Ai venit să vezi cum arată sufletul meu. De fapt, în acelaşi spirit ludic, poetul ademeneşte subtil, printr-o psihologie inversă, până şi pe cel mai cârcotaş dintre cititori, promiţând că „o să închid ochii doar pentru tine şi doar pentru câteva momente”. Altfel spus, cel care a ajuns aici ar trebui să se socotească un privilegiat, întrucât, cu bocanci sau cu tălpile goale, poate să colinde în voie prin sufletul unui poet. Deja sună a provocare intelectuală, nu-i aşa? În cuvinte puţine, dar scrijelite ferm pe o scoarţă imaginară, autorul îşi prezintă de la început marfa lirică, amestec eterogen de fluturi, de măşti, de şobolani şi de copaci gonflabili, printre care se zăreşte şi un loc gol în care se aude doar ecoul unei inimi albastre „de sute de ani purtată prin lume”, dar încuiată acum într-un dulap. Ultimul vers încheie sublim provocarea: „Nu râde de mine, azi nu-mi pun inima în piept, nu vreau să vezi cum mă transform în tine.” Şi, din nu ştiu care motiv anume, pagina aproape că se dă singură mai departe...

Ceea ce urmează este, aşa cum am prevăzut încă de la început, o suită de versuri pe care încă ezit să le plasez într-un neomodernism desuet sau să le pun eticheta postmodernismului. Unele mă duc cu gândul la Marin Sorescu (Cerul e o imprimantă – „I se mai prind foile în cartuş. / şi-atunci norii se împrăştie-n zări ca maidanezii speriaţi de artificiile de la aniversările bogaţilor”), altele la Mircea Cărtărescu („S-au schimbat vremurile, iubita mea! / Azi o să îţi scriu poezia pe SMS. / O să îţi tastez metafore [...] / O să fac baie în fluturii tăi [...]”), fără ca asta să le ştirbească originalitatea. În orice caz, universul acesta populat de „vise lăsate în chiuvetă” dă impresia de perpetuă căutare a ceva fără nume, de care poetul însuşi nu este prea sigur. Metafore care se vor a fi şocante dau mai degrabă impresia unei artificialităţi cu două tăişuri, a cărei miză nu se lasă încă descoperită pentru cititor. Aşa se face că sufletului „îi vine menstruaţia” şi sângerează cu „regrete, tristeţi, oboseli”, că acelaşi suflet face „o cură de slăbire pe bază de lacrimi” şi că este despicat de o „tristeţe ruginită”, jinduind la „copci de lumină” şi la alifii de „lacrimi din cele bune, mari şi cărnoase”.  Este, dincolo de cuvintele acestea care şochează, tăind strident epiderma imaginară a sensibilităţii presupusului cititor, o suferinţă surdă, ascunsă abil în spatele unei estetici a urâtului manipulată altfel decât se aşteaptă cititorul obişnuit cu poeziile în aceeaşi notă sumbră ale lui Arghezi, de pildă. E suferinţa unui suflet vulnerabil, ascuns ca o ironie a soartei, într-o viaţă care se seamănă cu un „duty free”; un suflet care, sub masca unei frigidităţi abil construite, vibrează în fiecare cuvânt, într-o simţire nouă, contemporană, în care se simt pulsaţiile livreşti ale unui fond cultural corect asumat de către, la rândul său, cititorul Liviu Alexa. Ce altceva este acea rugăminte retorică din Intervenţie pe mine („desparte-mă pe mine de mine şi fă-mă culoare”) dacă nu o reactualizare, involuntară poate, a Odei eminesciene, sintetizate sublim în acel „pe mine mie redă-mă”?

Sensibilitatea aceasta exacerbată se amestecă însă în paginile volumului lui Liviu Alexa cu un voit colaj de banalităţi cotidiene, menite nu atât să echilibreze balanţa imaginară a emoţiilor provocate de descoperirile pe care le-ar putea face cititorul, ci mai degrabă să menţină, prin contrast, nivelul de adrenalină pe care îl provoacă versurile cu fiecare pagină pe care o întorci. „Dă pagina!” este un îndemn pe care autorul îl face nu doar scriptic la un moment dat, într-una dintre poezii, ci un imperativ pe care îl construieşte subliminal cu fiecare nouă îmbinare de cuvinte. Coborârea poeziei în stradă, ţel declarat şi utopic al postomderniştilor, este pentru Liviu Alexa sinonimă cu împingerea cuvintelor până la limita trivialului, fără ca aceasta să fie vreodată depăşită. E ca şi cum poetul ar dansa pe sârmă, alternând într-un haos studiat paşi de vals cu mişcări de street dance. Un poem cum este La ştiri, bunăoară, ilustrează magistral această alternanţă, iar finalul, fără a depăşi, după cum subliniam anterior, limita fragilă căreia poetul îi dă mereu târcoale, închide într-un vers elocvent, însăşi ideea de cotidian, din care cei mai mulţi dintre noi îşi iau doza zilnică de superficialitate: „Atât, deocamdată, de aici. Andreea?”. La asta se adaugă un  întreg arsenal de cotidianisme, din care nu lipsesc cuvinte în „engleza de baltă”, nume pitoreşti care duc inevitabil cu gândul la realitatea consumeristă (Borsec, Brian Adams, Billy Idol etc.), reeşalonări sentimentale, lecţii de „social media love” şi nici emailuri adresate divinităţii.

Volumul se încheie brusc (ce ironie!), tocmai când cititorul abia se obişnuise cu tot acest amestec eterogen şi halucinant de imagini, stări, gânduri tăiate aspru sau moale în cuvinte de toate soiurile, într-o „capitulare precoce” a poetului care pare că a obosit să o facă mereu pe-a ghidul printre exponatele sufletului său, fără să aibă niciun feedback concret. Cum, deja s-a terminat? Este întrebarea aproape firească ce îţi încolţeşte în minte înainte de a închide volumul, urmată de un regret instantaneu că nu mai urmează nimic. Aproape involuntar îţi vine să iei cartea de la capăt şi să cauţi nebuneşte printre rânduri, ca să vezi ce anume ţi-a scăpat. Dacă ai noroc, poate că se deschide întâmplător la poemul care mie mi s-a părut că exprimă cel mai bine trăirile unui suflet plictisit de cotidian, care-şi caută salvarea în poezie, într-o poezie altfel, menită să sfideze ideea că „Poeţii tineri trebuie să scrie despre dragoste. […]”, pe care Liviu Alexa o neagă simplu, printr-o mărturisire făcută într-o altă pagină: „Eu nu pot să scriu aşa. Fiindcă e prea linişte.”:

„din toate poeziile mele răzbate un iz de cenușiu.
n-am scrisul luminos, îmi zic dezgustați puținii cititori.
sunt sec și penibil, cu toate metaforele mele forțate precum
„strânge-mi pumnii sufletului,
pe mine mie redă-mă”.
nici nu mai știu ce să scriu în poezia asta,
căci e o poezie fără rime
ce trebuie să-mi umple și cartea, și viața,
e poezia pe care n-am cum să o scriu de față cu tine,
când tu nu mai ești.
când, de fapt, ești.
cum să-ți explic
că nu-ți pot arăta cum o să arate niciodățile?”
                                                                                              singuri, dar împreună – ars poetica

Este, de altfel, o artă poetică declarată, aşa cum sugerează şi titlul, strecurată abil printre celelalte poeme, aşa încât să poată fi observată doar de cei care, în ciuda falsului îndemn iniţial, s-au descălţat totuşi (instinctiv) când au păşit în universul poeziei lui Liviu Alexa. Pentru că da, este un univers fragil, a cărui sursă de inspiraţie este fără doar şi poate „viaţa trăită la maxim” şi în care pentru a avea acces la comorile din „dulapul vechi, de pe vremea când oamenii se iubeau fără ochi şi fără silicoane” este nevoie să te descalţi de toate prejudecăţile.

PS: Fie că v-am convins să răsfoiţi volumul lui cu pricina, fie că nu, îl găsiţi aici. Nu uitaţi, înainte de a da clic, să vă descălţaţi! J