redirect

miercuri, 16 aprilie 2014

Pâine gratis, că circ avem destul!

Se cuvine poate, de la bun început, să precizez că postarea de faţă nu este una publicitară şi că pur şi simplu aşa mi-a venit, dintr-un exces de bună dispoziţie, probabil, să-i laud pe nişte oameni a căror iniţiativă m-a uimit prin simplitatea ei.

Ieri după-amiază, între două like-uri pe Facebook şi o încercare eşuată de a scrie ceva, m-au scos din atmosfera virtuală câteva bătăi în uşă, ferme şi în acelaşi timp timide. M-am îndreptat maşinal spre ea, cu „Nu, mulţumesc!” pregătit să fie rostit pentru a nu ştiu câta oară luna asta. Nu ştiu dacă este din cauză că locuiesc la parter sau din cauză că pur şi simplu primăvara asta toată lumea vinde câte ceva din uşă-n uşă, dar pe zi ce trece ajung la exasperare din cauza acestor intermezzo-uri care-mi condimentează după-amiezele. În fine, deschid uşa, mă pregătesc instinctiv să rostesc nu-ul aferent, dar până să-mi ridic privirea şi să-mi montez zâmbetul neutru pe chip, o mână extrem de fotogenică (nu ştiu să vă explic cum vine treaba asta, dar e ceea ce mi-a trecut prin minte) îmi întinde... o pâine. Remarc instantaneu că mâna e însoţită de un zâmbet larg şi de o voce calmă, care tocmai îmi adresase un salut, cerându-şi politicos permisiunea de a-mi oferi o pâine cu ocazia sărbătorilor şi un nu ştiu ce talon de discount în nu ştiu care cofetărie de prin oraş. Am luat pâinea ambalată frumos şi am îngăimat în grabă un „Mulţumesc...”, aşteptând să mai urmeze ceva, dar... nimic. Zâmbetul larg a rămas la locul lui, iar tânărul care-mi oferise pâinea aştepta parcă, la rândul lui, să-i mai spun ceva. Era îmbrăcat haios, într-un costum de brutar, care-i venea de minune. Căra vioi o ladă cu alte câteva zeci de pâini pe care urma probabil să le împartă vecinilor din bloc. Nu ştiu ce aşteptam; poate vreun slogan sau poate vreun alt produs pe care ar fi trebuit să-l plătesc sau... nu ştiu. Cert este că mi se părea foarte ciudat totul. „Panifcom vă urează sărbători fericite!” îmi spune după câteva secunde brutarul şi pleacă mai departe, pe scări.. Am închis uşa şi am început să râd singură. Caz umanitar nu e... de vândut, nu a încercat să-mi vândă nimic (sau cel puţin nu a făcută direct şi agasant)... campanie electorală cu specific autohton, din câte îmi amintesc, nu mai e... Atunci, ce-i asta? E... o reclamă bine făcută, pe gustul românului şi ambalată frumos într-un gest caritabil. Mi-am dat răspunsul singură, în timp ce, din nu ştiu care motiv am deschis televizorul, la care nu m-am mai uitat de o veşnicie. Un preşedinte de mahala care se bălăcăreşte cu nu ştiu care doamnă senatoare, blondă silfidă care până mai ieri se bâlbâia prin faţa unui prompter cu ştiri pestriţe şi-un ministru caraghios care-şi ia jucăriile şi se mută în nu ştiu ce clădire păzită de armată, de frica preşedintelui bau-bau, apoi, într-un derapaj brusc, specific emisiunilor de ştiri autohtone, un psihopat suspect că şi-a omorât nevasta şi două amante. Prea mult pentru mine, e clar! Mă uit cu coada ochiului la pâinea de pe dulap şi înţeleg subit sensul intrinsec al gestului, deşi, în mod sigur, cei de la Panifcom nu s-au gândit la el. Clar, e o strategie publicitară bine gândită, care nu are cum să nu prindă la un public hăituit de atâta agresivitate mediatică. Şi, dincolo de strategia în sine, ce poate fi mai frumos şi mai creştineşte în săptămâna aceasta, decât să oferi, simbolic, pâine... că circ, slavă Domnului, avem destul!