redirect

marți, 8 aprilie 2014

O dimineaţă...

Timpul... uneori mă lupt cu el până la epuizare (a mea, desigur), deşi ştiu mereu că finalul este întotdeauna acelaşi – o acută conştiinţă a relativităţii (a lui, desigur... deşi, în ultima vreme, în egală măsură a fericirilor şi a spaimelor mele). Ce-mi place teribil este că de fiecare dată când mă simt parte a unor mici revelaţii temporale am aşa... un sentiment boem al unei eternităţi râvnite mereu, în orice lucru minunat pe care îl trăiesc. Bunăoară dimineaţa aceasta...


Început banal de zi, nimic spectaculos – acelaşi scenariu tipic cu agitaţie crescândă, pe măsură ce cafeaua din cană se epuizează subtil, în inghiţituri sorbite în grabă printre clinchete de farfurii amestecate suav cu râsete cristaline şi cu tocuri ciocnind nervos în parchetul lucios. Astăzi m-am încadrat perfect în grila matinală, ba chiar am reuşit performanţa de a ajunge cu 45 de minute mai devreme acolo unde îmi era destinaţia. Bizar lucru şi, culmea, generator de falsă angoasă existenţială – ce poţi face timp de 45 de minute într-un mall, la o oră la care nici cel mai împătimit fan al shoppingului nu ar catadicsi să îşi piardă timpul printre vitrine? Întrebarea nu e deloc retorică şi necesită un răspuns spontan, aplicabil imediat. Ce poate fi mai simplu – o ceaşcă de cafea şi, de ce nu, câteva pagini din cartea pe care se nimereşte să rătăcească prin poşetă – suficient pentru a umple 45 de minute de care nici eu nu ştiu cum am reuşit să fac rost într-o dimineaţă cu nimic specială, în fond. Bun. Deci, cafea...

Am mare noroc, căci printre coridoarele cufundate într-un fel de semiîntuneric vioi, zăresc undeva o chelneriţă roşcată, cu zâmbet larg, vizibil chiar şi de la înălţimea scărilor rulante; apoi două tinere sub un nor de fum de ţigară. Clar, e deschis. Răsuflu uşurată şi-mi şterg din memorie cele 45 de minute, din care vreo 5 au trecut deja. O cafenea deschisă în mijlocul mall-ului, la ora 9 dimineaţa este uneori singurul lucru de care ai nevoie. Cel puţin aşa am simţit eu în clipa în care m-am aşezat pe canapeaua din colţ, plasată acolo parcă strategic pentru a nu mă lăsa să ratez nimic din spectacolul care avea să urmeze. Comand cafea americană (mă amuză mereu denumirile astea cu iz tradiţional – cafea americană, cafea vieneză, Irish coffee – şi mai ales explicaţiile stângace ale chelnerilor vizibil puşi în dificultate atunci când îi întrebi de ce se numeşte într-un fel sau altul), de fapt, un fel de breakfast cu croissant şi apă plată incluse. „Dar croissant nu avem. Ştiţi, n-a venit încă şeful...” îmi spune în grabă chelneriţa roşcată, mimând un zâmbet şăgalnic. Mă mulţumesc cu cafea şi cu apă pe care, spre surprinderea mea o primesc direct în pahar. Nu mă miră chiar atât de tare, deşi nu pricep de ce se pretează oamenii ăştia la aşa ceva. Adevărul că e mare lucru o sticlă de apă plată, dar e şi mai mare lucru dacă o economiseşti. Vorba aia, dintr-o sticlă serveşti doi clienţi, nu? Ei aş, şi dacă le pui apă de la chiuvetă nu-i mai bine? În fine, cârcotesc fără rost... Apa e bună, cafeaua şi mai bună şi, cel mai important, am unde să stau 40 de minute, care s-au făcut 30 între timp.

Îmi rotesc instinctiv privirea în jur. În faţa mea e un domn foarte serios, care nu-şi ridică nici măcar o secundă privirea din monitorul unui laptop care îi acoperă jumătate din chip. Bea şi el tot cafea şi apă plată, cealaltă jumătate de sticlă pesemne. La masa de alături, cele două tinere de sub norul de fum îşi fac confesiuni despre nu ştiu ce petrecere ratată, le aud fără să vreau, printre notele diforme ale unui soi de muzică venită dintr-un difuzor mascat de un palmier artificial. Încerc să ignor detaliile şi-mi continui itinerariul privirii în mod spontan, fără să ţin cont de vreo coordonată anume. La etaj, pe un perete de sticlă scrie cu litere mari „Serviciul de evidenţă a persoanelor”. Ce idee, să amplasezi nişte birouri de funcţionari într-un mall. O fi având logica ei totuşi. În faţă la „Eliberări documente”, un tip cu burtă şi şapcă se agită, uitându-se mereu la ceas. Din când în când, cu un gest mecanic, îşi scoate şapca, lăsând să se reflecte câteva raze de soare în chelia-i grotescă, într-un soi de simbioză perfectă cu lanţul gros, de aur, fireşte, care-i împodobeşte ceafa. Aceeaşi reflexie, dar cu mai mult sclipici, în vitrina unui magazin de rochii al unei celebre case de modă autohtone – paiete, dantelă, lanţuri – kitsch, în formă pură şi voit feminină. Îmi întorc privirea, în speranţa că în partea opusă îmi va încânta ochiul vreo altă privelişte urbană. O doamnă plictisită mânuieşte abil un mop. La câţiva metri, o altă doamnă joacă în aceeaşi piesă. După un grilaj pe jumătate ridicat – un alt mop, mânuit abil de o tânără destul de cochetă. Inventariez rapid toate magazinele pe care le pot vedea din unghiul în care stau. În fiecare dintre ele câte un mop contribuie negreşit la un fel de balet matinal al mopurilor din mall. De ce n-or fi făcând treaba asta seara, după închidere? Întrebare retorică, al cărei răspuns nu interesează, oricum, pe nimeni.

Încerc să îmi dau seama de unde vine lumina care pare să cuprindă treptat întregul peisaj. Tavanul portocaliu, ciuruit de găuri decorative nu pare să aibă vreun orificiu destinat luminii. Şi atunci, de unde? Râmân aşa, suspendată atemporal, încercând să-mi dau seama. Apoi, deodată, într-o mişcare spontană, privirea îmi este acaparată de scările rulante, cuprinse de o forfotă mecanică ce nu pare să aibă în ea nimic natural – oameni posomorâţi urcă şi coboară, ducându-se şi venind parcă de nicăieri. Unii au cearcăne, alţii sunt plictisiţi, unii râd, alţii sunt extrem de serioşi. Cert este că niciunul nu este preocupat de sursa luminii, de baletul mopurilor sau de suspendarea mea atemporală. Se ţin toţi de balustradă, deşi este evident că nu au cum să cadă. Sub mâinile lor, pe suportul alb – un îndemn carnavalesc, adresat tuturor urcătorilor şi coborâtorilor de scări – „Ia-ţi cartoane portocalii!” Mă întreb de ce le-or fi făcut portocalii şi, culmea, de ce scrisul e cu albastru. Întrebări iraţionale. Îmi amintesc brusc că îmi propusesem să citesc câteva pagini. Deschid la întâmplare cartea care-mi însoţeşte călătoria în aceste zile de primăvară – „Ieşi din timp prin „poarta ce strâmtă” a clipei. Cu alte cuvinte, ieşi din timp permanentizând o instantaneitate.” Zâmbesc, la gândul că nu fac decât să citesc descifrarea propriei tentative involuntare de ieşire din timp. Încerc să ignor faptul că nu mai am cafea în ceaşcă şi îmi continui lectura, acompaniată de câteva note bizare de pian, a căror sursă îmi rămâne necunoscută. Simt cum mă pierd în lumina evadată între timp de sub grilajele ridicate acum în totalitate. Forfota crescândă îmi aminteşte, prin nu ştiu ce miracol al logicii de moment, că popasul meu în cafeneaua din mijlocul mall-ului este limitat temporal şi că trebuie să ajung undeva. Mă ridic în grabă, cu gândul la revelaţii banale şi mă îndrept aproape instinctiv spre scara rulantă. Mă amestec în mulţime pe scara ce urcă maşinal spre etaj. Încerc să localizez canapeaua de pe care mă ridicasem cu un minut înainte şi-n traiectoria privirii îmi întâlnesc propria mână, sprijinind mecanic balustrada. Zâmbesc îngăduitor şi-mi continui drumul cu o veselie ciudată, deşi ştiu că sunt deja în întârziere. Nimic atipic, nimic fabulos, doar 45 de minute atemporale – o dimineaţă...