redirect

vineri, 9 mai 2014

Midnight cooking

E trecut de miezul nopţii de mai bine de o oră. Aud prin geamul întredeschis foşnet de frunze deocheate de vânt, întrerupte sporadic de vreo vietate rătăcită printre ele, care-şi mormăie visul primitiv de primăvară eternă. Lumini aprinse în toată casa îmi dau o senzaţie bizară de deja-vu – linişte aparentă punctată ritmic de ticăitul unui ceas imaginar pe care-l aud uneori şoptindu-mi că mâine e cea mai lungă zi de şcoală şi de foiala lui Thor, care mă priveşte nemulţumit, ridicând alene din când în când câte o pleoapă.


Încă puţin şi toate sunt gata. Ciorba încă un clocot şi puiul din cuptor vreo 20 de minute maxim. Cât despre ciupercile cu bebelusi de morcovi (sună al naibii de ciudat, nu? Acum poate voi căpăta o oarecare clemenţă pentru titlul articolului de faţă... cum ar fi sunat… “bucătăreală la miezul nopţii”?), ele dorm deja cuminţi în bolul maroniu, acoperite tandru de o farfurie cu floricele multicolore. Arome dulci-acrişoare, condimentate suav de mirodenii a căror amprentă olfactivă s-a imprimat în buclele mele proaspăt aranjate în ajun pătrund prin toate cotloanele casei. Îmi vine în minte, nici eu nu ştiu de ce, mirosul copilăriei din casa bunicii şi mă cuprinde un soi de melancolie naivă a vremurilor după care copilul din mine tânjeşte avid. În mai puţin de jumătate de oră toate sunt la locul lor – cratiţe, arome, melancolii tăcute şi mai ales un sentiment domestic, dar atât de reconfortant, de bine. Poate că sună stupid, dar gândul că le gătesc copiilor, că peste câteva minute voi deschide încet uşa minunii mari şi o voi săruta uşor pe frunte, iar apoi mă voi furişa tiptil în dormitor lângă minunea mică, unde mă voi răsfăţa până-n zori cu aromă de bebeluş visând frumos, îmi transformă ceea ce pentru alţii ar putea părea o corvoadă, în clipe magice – amestec de banalităţi frumoase cu profunzimi candide. Îmi trec prin minte astfel de gânduri în timp ce fac, aproape mecanic, câteva gesturi ritualice înainte de culcare. Zâmbesc la gândul că dimineaţă toată această fericire simplă născută în miez de noapte dintr-un banal episod gastronomic se va risipi în agitaţia matinală tipică fiecărei zile şi-şi va lăsa amprenta în cearcănele mele care deja s-au conturat adânc pe chip.

Apoi, târziu, lângă trupul zglobiu al minunii mici, hipnotizată de melanjul ciudat de arome culinare cu parfum de bebeluş dormind, care-mi provoacă senzaţii sinonime cu liniştea supremă pe care ţi-o dă un răsărit montan într-o zi de vară, mă las copleşită de alte mici reverii casnice metamorfozate în vise pe care cu siguranţă dimineaţă nu mi le voi mai aminti. Şi pentru a nu ştiu câta oară mă simt cea mai fericită mamă din lume, aşa, pur şi simplu, fără prea multe alte explicaţii.