redirect

duminică, 14 decembrie 2014

Fascinaţia sensurilor

Mi se întâmplă în ultima vreme să descopăr sensuri; atunci când mă aştept mai puţin, în oameni, în lucruri, în întâmplări al căror rost în viaţa mea nu l-am văzut limpede întotdeauna, în trăiri şi în stări care mi se descifrează parcă singure, fără să fac vreun efort de înţelegere. Şi trăiesc de la o vreme încoace un straniu şi uluitor sentiment de linişte, pe care îl trăiesc până la ultima zvâcnire de bucurie pe care o propagă în întreaga-mi fiinţă, până la ultima zbatere a durerii din care s-a născut. Îmi las simţirea purtată de zâmbet îngăduitor ori de câte ori conştientizez legăturile dintre toate cele ce mă înconjoară, legături ce mi se ascundeau odinioară în ceaţa lăptoasă a efemerelor nefericiri cu care noi oamenii ne luptăm inutil o mare parte din viaţă.


Bunăoară azi... scriu aceste rânduri, cu gândul la o mie de lucruri care mi s-au întâmplat în ultimul an, în ultimii ani... pe care i-am trăit cu o intensitate care pe orice om normal l-ar fi scos de pe traiectoria firească a unei vieţi trăite în ritmul banal al cotidianului. Fac asta ca urmare indirectă a unor mustrări de conştiinţă faţă de mine însămi, care nu-mi dau pace de câteva luni bune. Cu două săptămâni în urmă am simţit mai acut ca niciodată acest sentiment sâcâitor al mustrării de conştiinţă – sintagmă pe care adesea o folosim formal, fără să ne dăm seama cât de puternice sunt efectele unor reale astfel de mustrări. Am intrat pe blogalinitiative.ro exact de 1 decembrie, ziua în care site-ul aniversa campania cu numărul 300, amintindu-mi răzleţ de vremurile în care vizitam zilnic spaţiul acesta virtual care mi-a adus atâtea bucurii. M-au năpădit brusc regrete, reproşuri autocritice, scuze penibile şi o dorinţă imediată de a le mulţumi tuturor oamenilor acestora care, într-un fel sau altul, au contribuit la descoperirea sensurilor din viaţa mea. Îmi propusesem să scriu, aveam şi am sute de idei în minte, idei care-şi dau zilnic coate, se bat cap în cap şi-şi dispută întâietatea asupra minusculei cantităţi de timp pe care îmi permit să o dedic scrisului de ceva vreme încoace. Le am şi acum, şi cu fiecare minut care trece mi se pare că se înmulţesc exponenţial, parcă anume ca să îmi facă în ciudă. Am descoperit atunci, în prima zi dintr-un decembrie mohorât, ca atâtea altele din viaţa mea, această campanie pe care oamenii aceştia frumoşi au gândit-o parcă anume pentru mine. Întrebarea mi-a sunat prozaic (ce reprezintă pentru mine faptul că fac parte din blogosfera românească şi ce avantaje mi-a adus mie blogul până acum?) şi la suprafaţă mi-a venit să zâmbesc. Asta poate pentru că îmi suna prea pragmatic provocarea şi pentru că în virtutea adoptării unui principiu al sincerităţii absolute, am renunţat voluntar să mă mai gândesc la pragmatismul vieţii, oricât de ireal ar suna. Sau, în orice caz, am ales să dau întâietatie utopiilor mele, pe care le-am dosit întotdeauna de cotidian. Am privit însă în clipele imediat următoare dincolo de cuvinte şi de întrebările formulate oarecum tehnic. Şi pentru că am sfârşit de curând prin a-mi accepta egoismul ca pe o parte intrinsecă a fiinţei mele, voi începe cu „avantajele” pe care mi le-a adus mie blogul.

În vara aceasta s-au făcut doi ani de când scriu aici. Nu am aniversat în niciun fel, pentru că nu am simţit că trebuie să o fac. Îmi amintesc însă în fiecare clipă când îmi vizitez propriul blog noaptea în care s-a născut din neatul virtual. Îmi amintesc ezitările, temerile, bucuria, cuvintele scrise încet în liniştea nopţii, ca să nu-mi trezesc minunea mică al cărei somn lin îmi tăia sistematic respiraţia. Îmi amintesc până şi mişcarea cursorului pe monitor în căutarea nunanţei ideale de verde care să exprime cel mai bine verdele din sufletul meu. Atunci, într-o lungă noapte de vară, s-a născut Fascinaţia... căreia am încercat să-i definesc sensul în cuvinte încă timide atunci. Cuvintele au curs apoi de la sine, pe măsură ce nevoia mea de a îneţelege a căpătat răspunsuri, în sensuri pe care le căutasem parcă de o veşnicie. Nu vreau să fac şi nu voi face acum recapitulări, chiar dacă este sfârşit de an şi poate că ar fi momentul să o fac. Campania aceasta de pe Blogal mi-a scormonit însă în suflet şi m-a făcut să-mi dau seama (pentru a câta oară oare...?) care îmi este chemarea şi să conştientizez că dacă nu voi urma paşii ecoului pe care îl simt urlând în mine nu voi avea niciodată linişte decât la suprafaţă. Blogul... blogul acesta este pentru mine proiecţia mea în afară, lumina izvorâtă din amalgamul trăirilor ce-mi sfâşie zilnic fiinţa, aşternută virtual, în litere mici care se străduiesc involuntar să închidă în ele nespusul. Este modul meu de a supravieţui urâţeniei din lume şi încercarea mea de a filtra binele şi frumosul în fericiri mai mult sau mai puţin efemere din care îmi hrănesc eternitatea sufletului, despre care însă nu ştiu dacă să cred că există sau nu. 

„Avantajele” pe care mi le-a adus până acum blogul sunt multe, prea multe poate pentru a le putea înşira aici fără să plictisesc pe nimeni. Cel mai important este, cred, faptul că prin el m-am descoperit pe mine, în diverse circumstanţe pe care scrisul aici mi le-a prilejuit. Apoi tot el, blogul, mi-a readus în viaţă un om pe care-l credeam pierdut în negura timpului... tandră iubire adolescentină renăscută târziu sub aripi de vise născute din cuvinte... Şi, dincolo de aceste experienţe de cunoaştere pur personale, blogul mi-a adus până acum, avantajul de a cunoaşte oameni şi locuri, de a trăi clipe sublime alături de oameni minunaţi, de a vedea locuri în care am trăit adevărate revelaţii, de a descoperi minuni în lumea aceasta mare şi plină de haos, în care sensurile par să ni se ascundă şi să ni se reveleze concomitent, misiunea noastră fiind doar aceea de a nu rata momentele unice ale revelaţiilor. N-am să numesc acum nimic concret şi pe nimeni anume, pentru că aş rata cu siguranţă pe cineva sau ceva, dar mi-am propus ca la acest sfârşit de an să scriu scrisori de mulţumire... atâtea câte voi putea în lupta mea cu timpul. Şi le voi pune poate aici... N-aş vrea totuşi să trec, în virtutea acestui val sentimental de care mă simt purtată, peste nişte momente unice pe care cu siguranţă nu le-aş fi trăit dacă nu ar fi existat blogalinitiative.ro şi blogul acesta al meu care m-a purtat virtual până în nebănuite ţinuturi ale scrisului. Îmi vin în minte multe... şi nu ştiu dacă în ordinea importanţei sau a intensităţii. Cert este că datorită vouă, celor de la Bogal, am trăit în această toamnă experienţa vieţii mele – trei săptămâni de toamnă splendidă, la propriu şi la figurat, la Bruxelles, ca Blogger European, după ce mi s-a acordat acest titlu în 2013. Am încă sufletul plin de amintiri şi de experienţe a căror materializare în cuvinte s-a lăsat prea mult timp aşteptată (vina, atâta cât există, îmi aparţine şi îmi doresc să am iertarea celor care aşteaptă încă să citească poveştile promise...) şi cu care îmi voi începe planurile măreţe în 2015. Tot datorită vouă, celor care sunteţi ceea ce înseamnă blogalinitiative.ro am simţit la propriu emoţia de a mulţumi unui mare om care se numeşte Nicu Alifantis pentru fundalul sonor pe care l-a dat de nenumărate ori revelaţiilor mele şi de a primi în schimb cuvintele sale nepreţuite. Şi tot datorită vouă am simţit în vara anului 2013 că sensul renunţărilor mele din adolescenţă nu a rămas suspendat undeva în neant, pentru că v-am cunoscut pe mulţi dintre voi, cu prilejul unei campanii frumoase, la finele căreia am conştientizat faptul că blogul acesta este sau poate fi mai mult decât un refugiu născut într-o noapte de vară din dorinţa de a evada din cotidian. Acolo, între voi, în zilele acelea de vară, m-am simţit într-adevăr parte a unui sens complex, sens care poate că, tehnic vorbind, se numeşte blogosferă... Pentru mine e mai simplu şi mai firesc să îi spun Fascinaţie. Esenţa însă, cred, este intuibilă dincolo de cuvinte...