Ploaia de frunze şi stelele din perdea

Unul dintre motivele care m-au făcut să-mi doresc din prima clipă să ne mutăm în apartamentul cel nou a fost acela că este la parter. Ştiu, poate părea fără sens, mai ales că, în genere, lumea fuge de parter din varii motive, care mai de care mai pragmatice. De fapt, nici eu nu prea ştiam la momentul respectiv de ce mi-a surâs ideea de a locui la parter, după mai bine de 10 ani de trai la înălţime. Am aflat ieri, într-o clipă sublimă, de repaos involuntar, savurat pe furiş în semiobscuritatea care învăluie sufrageria. Arborii de dincolo de ferestre au început să se mişte într-un balet monoton care a devenit de câteva zile un fel de laitmotiv al dimineţilor mele. O pală de vânt mai vioaie a transformat tabloul într-o autentică feerie autumnală. Zeci de frunze luate prin surprindere s-au legănat haotic prin aer preţ de aproape un minut. Ceaţa lăptoasă, rarefiată pe alocuri într-un mod straniu naşte în fiecare dimineaţă iluzii optice inedite. Mi s-a părut pentru o clipă că plouă cu stropi neobişnuit de mari, ce tăiau de-a curmezişul dârele de fum verzui. M-am oprit brusc din eternul periplu spre bucătărie – da, ploua, dar într-un fel neobişnuit. Ploua o ploaie de frunze ameţite, ce păreau împrăştiate anume ca să-mi însenineze mie ziua, de o mână dibace care jongla undeva acolo sus, deasupra copacilor. A durat doar câteva clipe, prea puţin ca să mă dezmeticesc de-a binelea, suficient însă pentru ca în urmă să rămână covorul multicolor pe care-l pomeneam atât de des în compunerile despre toamnă pe vremea când eram în clasele primare. Pe parcursul zilei au mai urmat câteva reprize, la fel de scurte, de ploaie de frunze. Am tresărit de fiecare dată cu aceeaşi uimire naivă, de om mare care se amăgeşte cu trucuri de copil, ca să păcălească monotonia zilelor din ce în ce mai mohorâte ale unei toamne pe care şi-o imaginase altfel...

Mi-am amintit brusc de culorile toamnei, aruncate peste pădurea de pe deal, de aceeaşi mână dibace. Acolo eram însă prea sus ca să simt pulsul frunzelor căzătoare. Acolo nu vedeam niciodată toamna, de la fereastră, ploaia de frunze. Îmi plăcea totuşi sentimentul acela de libertate pe care mi-l dădea apropierea de cer, chiar dacă, de cele mai multe ori, îmi era frică să privesc în altă direcţie decât în zare. Eram aproape de vânt, aproape de dealuri, aproape de apus şi de răsărit. Îmi închipuiam mereu că universul se vede cel mai bine de acolo şi cele mai simple lucruri le resimţeam ca pe adevărate revelaţii. Mă lăsam cucerită în fiecare noapte de luminiţele din perdea, încercând în zadar să ghicesc care dintre ele erau stelele adevărate. Din când în când mi se face dor de ele... de stele. Aici le văd rar, prin ochiul decupat într-una dintre coroanele copacilor din dreptul camerei Elisei. Prea rar ca să-mi mai fie familiare. În seara asta le-am revăzut însă într-o fotografie dragă...

Zâmbesc, târziu în noapte... Poate că frunzele sunt stelele mele din perdea metamorfozate. Devin uşor patetică, ştiu... Dar cine poate condamna o fiinţă îndrăgostită de-o ploaie de frunze şi oftând de dorul stelelor din perdea?

Stelele din perdea

Toamna... pe deal

Aşteptând o altă ploaie de frunze...

După 20 de ani

A trecut ceva vreme de când nu am mai găsit răgazul să înşir gânduri în fraze alintate pe hârtie virtuală. „N-am găsit” e un fel de a spune... nici măcar nu ştiu dacă am căutat. Pragmatic vorbind, am fost prea ocupată cu despachetatul cutiilor care parcă nu se mai termină. Încă mai găsesc în fiecare zi câte ceva de pus în ordine, câte un obiect rătăcit căruia mă chinui să-i găsesc locul şi care îmi aminteşte că abia m-am mutat în altă casă, pentru că altfel aş avea impresia că stau aici de o viaţă. De fapt, motivul e cu totul altul, prea puţin pragmatic de altfel. Mi-a trebuit ceva timp să-mi obişnuiesc sufletul cu schimbarea asta atât de aşteptată –  un fel de regăsire a unui paradis pierdut demult, într-o altă toamnă, când timpul se scurgea într-un alt ritm, despre a cărui autenticitate nu-mi imaginam atunci că mă voi putea îndoi vreodată...

Iată-mă, aşadar, după aproape 20 de ani, redescoperind Copoul. Oricât de patetic ar suna, pentru mine e un fel de tărâm magic, al întâmplărilor din adolescenţă şi al experienţelor care mi-au dat aripi şi pe care le port cu mine peste tot pe unde mi se rătăcesc paşii. Redescoperirea a început totuşi cu un mic paradox. După ce am aşteptat toată vara să mă plimb prin parc fără să fie nevoie de o oră ca să ajung acolo, acum, când în sfârşit aşteptarea a ajuns la final, mi-au trebuit aproape două săptămâni ca să trec strada şi să îmi las paşii să se piardă pe aleile mărginite de arbori încă verzi. Iar când, într-un final, s-a întâmplat, am realizat că trăiesc de fapt o experienţă nouă, un fel de deja-vu distorsionat, amestec bizar de nostalgie şi de revoltă faţă de trecerea implacabilă a timpului, tulburat de conştientizarea bruscă a faptului că lumea este într-o permanentă schimbare. Succesiunea rapidă a primelor zile petrecute aici mi-a amintit că timpul este relativ şi că însăşi propria percepţie a scurgerii lui suferă transformări inevitabile. Revelaţia a început încă din prima zi de şcoală a Elisei. Am trăit la unison emoţia unui nou început, care pentru mine a însemnat deopotrivă o retrăire intensă a primilor mei paşi în şcoala în care mi-am petrecut adolescenţa. E drept că eu aveam pe atunci câţiva ani în plus, dar judecând după rapiditatea cu care se maturizează azi copiii, diferenţa este aproape insesizabilă. Şi-a îmbrăcat triumfătoare uniforma şi a fost toată numai un zâmbet până aproape de şcoală. Apoi, deodată, pe terenul de sport, în mijlocul mulţimii aceleia gălăgioase i-am simţit în privirea jucăuşă şi în tremurul vocii bătăile inimii. I-am urmărit cu privirea paşii timizi printre ţâncii de clasa a cincea, până când buclele i s-au pierdut în marea sobră de uniforme negre, înviorată de petele multicolore ale nelipsitelor buchete de flori din prima zi de şcoală. Apoi, ca prin minune, o linişte nouă mi s-a aşternut peste sufletul încercat de emoţii matinale. Am simţit mai mult ca până acum că Elisa îmi seamănă mult şi că asta mă va ajuta, poate, să-i înţeleg temerile şi bucuriile, chiar dacă acum mă aflu de cealaltă parte a baricadei şi timpul curge pentru mine altfel decât pentru ea.

La câteva zile distanţă, într-una din dimineţile cu soare încă văratec, am reuşit să mă strecor în parc. Am lăsat baltă dorinţa de a pune cât mai repede totul în ordine pentru că mi-am amintit că toamna este adesea imprevizibilă şi că am toate şansele să-i ratez splendoarea dacă nu îmi fac curaj să trec strada mai repede. M-am plimbat mult în dimineaţa aceea şi-n cele ce i-au urmat, ca şi cum aş fi vrut să recuperez timpul pierdut. M-au năpădit amintirile într-o nostalgie haotică, de care încă n-am reuşit să mă vindec, întreruptă din când în când de chiotele de veselie ale lui Tudor, care e de-a dreptul fascinat de dimineţile petrecute în parc, printre frunzele mişcătoare, sau de replici hilare ale celor din jur, care mă readuc în permanenţă în prezent – un prezent al contrastelor, ce-mi aminteşte din nou de timp şi de trecerea lui necruţătoare. Într-o dimineaţă am auzit involuntar conversaţia grăbită a câtorva adolescenţi care se îndreptau spre foişor, plictisiţi deja de ore încă din prima săpămână de şcoală – Auzi fată, să-mi spună el mie să vin cu sacou şi cu ghiozdan! (el fiind, cum am dedus ulterior, directorul şcolii...) Da’ ce, noi suntem boboci să ne frece atâta la cap? Am preferat să ignor restul conversaţiei, care probabil că a continuat în acelaşi registru... Nu m-am putut abţine totuşi să-mi spun în sine că parcă pe vremea mea adolescenţii aveau dileme existenţiale mai profunde decât uniforma şi ghiozdanul... Mi-am redirecţionat paşii către o parte mai puţin populată a parcului, însă... Fatalitate! cum ar spune venerabilul dramaturg... pe una dintre bănci doi inşi cam de aceeaşi vârstă, nu foarte înaintată, dar trecută demult de pragul adolescenţei în orice caz, discutau despre... doctoratul lui Ponta. Da, se pare că subiectul nu şi-a epuizat încă resursele generatoare de conversaţii mai mult sau mai puţin inteligente. Prin urmare, n-am scăpat nici aici de plagiat. N-am putut totuşi să nu remarc faptul că discuţia, de altfel inutilă şi tardivă, se purta la un alt nivel decât cea a precupeţelor din Alexandru. Vorba aia, suntem într-un cartier de universitari... Îmi venea să râd singură. Comentatori din ăştia intelectuali, atotştiutori, erau cu siguranţă şi pe vremea mea. Noroc că Tudor mi-a distras atenţia aruncând tacticos din căruţ jucăriile, cu o mulţumire de sine copleşitoare.

Câteva zile mai târziu, am ajuns, inevitabil, prin zona Universităţii. Întâmplarea face că a trebuit să rezolv câteva treburi ultrapragmatice cu implicaţii birocratice chiar în ziua deschiderii anului universitar. Am luat aşadar pulsul studenţimii la cald, cum s-ar spune. Forfotă de nedescris, condimentată de tocuri zgâriind asfaltul şi de ţinute sfidând trotuarul, asortate cu un limbaj pe măsură, urlat la propriu în iphone-uri de ultimă generaţie. Replici indescifrabile, rostite într-un haos în care comunicarea nu pare să fie miza reală. Gărduţul din faţa corpului A e plin de studenţi care încă nu şi-au intrat în ritm după party-urile de început de an universitar, care se vor ţine lanţ încă vreo săptămână, două. Printre ei - mulţi boboci, unii extaziaţi de noul statut care îi va scuti de stresul inutil al uniformei şi ghiozdanului, alţii contrariaţi de amănunte pe care în cel mai scurt timp le vor ignora, probabil – Păi ce, ăsta e orar, frate! Mâine am de la 8, după aia pauză până la 2, apoi curs, tre’ să vin iar de acasă. Păi mai bine nu mai vin deloc, nu? Mi-a venit din nou să râd singură şi mi-am amintit de orarul meu din anul I, când lunea aveam cursuri şi seminarii de la 8 dimineaţa la 8 seara, cu pauză din două în două ore. Ce chestie, uite că pe vremea aceea mie nu-mi trecuse prin cap că aş fi putut să nu mai vin deloc. Am învăţat mult mai târziu asta, dar n-am aprofundat fenomenul decât atunci când cursurile erau de-a dreptul plictisitoare... Poate că e doar efectul vârstei, dar am din ce în ce mai mult sentimentul că lumea se mişcă după alte reguli, schimonosite prea des de oameni care nu mai ştiu să preţuiască nimic din ceea ce cândva era frumos.

Într-una din serile trecute mi-am dat seama că în cele trei săptămâni de când m-am mutat în Copou m-am gândit de mai multe ori la trecut într-un mod în care nu obişnuiam să o fac până acum. Chiar dacă n-am rostit-o cu voce tare, expresia „pe vremea mea...” a devenit un fel de laitmotiv al plimbărilor mele zilnice. Poate părea comic... dar nu e... am înţeles asta seara trecută când mă întorceam acasă, pe străduţa pe care în urmă cu aproape 20 de ani mergeam dimineaţa spre şcoală. Am zărit printre blocuri geamul de la bucătărie al apartamentului în care am locuit în anii de liceu. De fapt, de trei săptămâni încoace, îl privesc de fiecare dată când trec pe acolo şi-mi spun că voi trece într-o zi să bat la uşa doamnei Nina, la care am stat în gazdă timp de patru ani. Amân însă mereu momentul. Nu ştiu nici eu de ce. Fereastra aceea nu e niciodată luminată. Mă înfioară întunericul tăios care răzbate până în strada pe care trec eu şi, mai mult decât întunericul, după un calcul simplu în care cifrele devin deodată importante, mă înfioară gândul că s-ar putea să nu-mi mai deschidă nimeni... după 20 de ani...

Bună dimineața, Ilinca!

Ilinca... fiinţă mică şi drăgălaşă, ivită pe lumea aceasta într-un context complicat, care a sporit  emoţiile tuturor celor din familie, a adus cu ea un fel aparte de fericire, pe care numai naşterea unui copil o poate genera. Da, Ilinca ne-a făcut fericiţi pe toţi, într-o dimineaţă de toamnă, pe care naşterea ei avea să o  transforme într-o zi memorabilă, într-un mod diferit pentru fiecare dintre cei care au aşteptat-o cu sufletul la gură. Nu voi vorbi despre bucuria celorlalţi, manifestată în grade diferite de intensitate, pentru că, oricât de mult aş empatiza, n-aş putea oricum exprima nici a mia parte din fericirea celei care i-a auzit pentru prima oară glasul sau din emoţia bunicilor aşteptând vestea cea mare la capătul unui fir de telefon care întârzia să sune... Încerc totuşi să rememorez propriile trăiri generate de naşterea Ilincăi, care, în ciuda haosului pe care l-a generat marea mutare în noua noastră casă au fost cele care, poate, m-au menţinut pe linia de plutire în această săptămână stresantă. Dar asta, doar la suprafaţă, pentru că, dincolo de faptul că am devenit mătuşica unei fetiţe drăgălaşe, dincolo de faptul că m-am bucurat enorm pentru cea care şi-a dorit atât de mult să devină mamă, dincolo de orice detaliu emoţionant al evenimentului în sine, Ilinca a intrat direct în categoria oamenilor speciali din viaţa mea...

Trezirea mea din dimineaţa în care s-a născut Ilinca, prima pe care am petrecut-o în apartamentul din Copou, a fost asemeni unei clipe magice; un fel de trecere între vis şi realitate al cărei sens de mers era incert. Când am deschis ochii se făcuse deja ziuă, deşi îmi propusesem să mă trezesc devreme ca să o sun pe Sister înainte să plece spre spital. Lumina verde a răsăritului, reflectată de frunzele copacilor care îmi mângâie acum ferestrele mi s-a întipărit involuntar pe retină. Am rămas nemişcată preţ de câteva clipe, într-o încercare inutilă de dezmeticire. Credeam că-mi va lipsi cafeaua matinală din bucătărie (şi probabil că undeva, în subconştient, chiar îmi lipseşte), însă locul emoţiilor negative de care îmi fusese teamă din momentul în care începuse mutarea, cu o zi înainte, a fost luat rapid de alt gen de emoţii...

Când am sunat era deja târziu. Miracolul începuse deja să se producă şi chiar dacă asta se întâmpla la câţiva kilometri distanţă, emoţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. Mă abţineam cu greu să îl sun pe viitorul tătic, pe care îl rugasem să îmi dea de veste când se va întâmpla minunea. Au trecut aproape două ore în care am tresărit la fiecare zgomot care mi se părea că seamănă cu sunetul telefonului. Două ore care mi-au amintit cât de greu reuşesc eu să suport tensiunea aşteptării... Două ore la capătul cărora tot stresul acumulat în ultimele săptămâni din diverse motive s-a transformat într-o euforie copilărească, ce a făcut-o pe Elisa să exclame – Mama, ce bucuroasă eşti!!!

Revelaţia s-a produs însă câteva ore mai târziu, când am văzut-o pe Ilinca, lângă mama ei... De obicei, în astfel de momente mă apucă plânsul. De data aceasta m-a cuprins însă un fel de linişte inexplicabilă, pe care probabil că numai contemplarea somnului unui nou-născut ţi-o poate da. Nu-mi mai amintesc clar cuvintele pe care le-am rostit, urările făcute şi nici reacţiile celorlalţi. Mi-a rămas însă în minte imaginea clară a unei fiinţe fericite, trecându-şi blând degetele peste fruntea micuţă a prinţesei pe care şi-a dorit atât de mult să o ţină în braţe, într-o mângâiere sublimă, aducătoare de zâmbet pe buzele drăgălaşe care seamănă atât de mult cu ale mamei... Mi-a trecut în clipa aceea prin minte că e un sentiment atât de frumos să simţi cum fericirea celor pe care-i iubeşti îţi invadează sufletul, transformându-se pentru câteva clipe în propria fericire... Am relizat brusc că, într-un fel aparte, pe care încă încerc să mi-l explic în cuvinte, Ilinca a dat un nou sens toamnei, pe care eu o aştept atât de mult în fiecare an...

Mi-a revenit apoi în minte imaginea copacilor cu care mă trezisem în dimineaţa aceea şi pe care o voi vedea de acum înainte în fiecare dimineaţă în care lumina înverzită de frunze mă va face să rostesc în gând – Bună dimineaţa, Ilinca!

Oamenii frumoşi din viaţa mea

Scriam undeva că fericirea e generată de oameni, de locuri şi de clipe a căror consistenţă dau formă şi culoare vieţii. Nu mi-am propus să transform blogul acesta într-o odisee a fericirilor personale, cu toate că, în fond, fericirea e una dintre puţinele mize ale perindării noastre efemere prin univers. Însă fără să vreau mă las fascinată de ceea ce mă înconjoară şi continui în fiecare zi să mă minunez de tot ceea ce-mi îmbogăţeşte existenţa pe care până de curând o credeam monotonă. Iar oamenii cu care interacţionez, sub o formă sau alta, îmi dau mai mult decât oricând în trecut, sentimentul că singurătatea e doar o formă voluntară de primenire spirituală, de care sufletul are nevoie din când în când. Suntem, prin natura noastră umană, fiinţe care au nevoie de alte fiinţe pentru a supravieţui emoţional. (Recunosc că eticheta de fiinţe sociale îmi displace). Iar atunci când prin viaţa noastră trec oameni minunaţi am face bine să-i păstrăm, dacă nu aievea, măcar în memoria sufletească...

Spuneam cândva cuiva că pentru mine oamenii se împart procentual în 1% şi restul, prima categorie (cei puţini, cum îmi plăcea să-i numesc...) fiind şi singura care contează. În timp, mi-am dat seamă că sunt prea drastică şi că, de fapt, oamenii pot trece foarte uşor dintr-o categorie în cealaltă, în virtutea unui gest sau a unui cuvânt suficient de puternic care ne poate zgudui întreaga existenţă. Ţelul este, cred, să-i păstrăm pe cât mai mulţi în prima categorie, aşa încât, după o vreme, cifra să nu mai aibă sens pentru că devine neîncăpătoare. Nu ştiu dacă azi mai cred în teoria oamenilor puţini... Îmi place mai degrabă să cred că există oameni frumoşi (chiar şi pentru o clipă...), care ne înfrumuseţează propriul destin şi fără de care ne-am simţi mai stingheri pe lume. Despre ei şi despre trecerea lor prin viaţa mea mi-ar plăcea să pot scrie aici. Da, spun bine că mi-ar plăcea, pentru că uneori mi-e imposibil să transform în litere înşirate pe hârtie virtuală emoţiile pozitive pe care mi le dau fiinţele dragi. Trăirea învinge adesea cuvintele şi le lasă goale... Nu pot decât să sper că-mi vor fi iertate stângăciile ce mă subjugă adesea atunci când sufletul o ia înaintea raţiunii din cauza / datorită oamenilor frumoşi din viaţa mea...

O ultimă ceașcă de cafea…

Am așteptat atâta vreme dimineața asta, încât acum, că a venit în sfârșit, aproape că îmi pare ireală. Da, azi e marea mutare. Abia am reușit să mă strecor printre maldărul de cutii care-și așteaptă călătoria spre alt spațiu în care își vor continua existența lor monotonă de obiecte perisabile. Bucătăria este însă intactă. Am refuzat să împachetez ceva de de prin ea, cel puțin deocamdată. Îmi place să cred că măcar spațiul acesta al revelațiilor matinale, cum îmi place să-l numesc, va rămâne intact nu doar în memoria mea. Desigur, motivul real al neclintirii obiectelor din bucătărie este faptul că mobila oricum nu se potrivește dincolo, pentru că a fost gândită special pentru suprafața de aici. Dar continui să mă amăgesc cu ideea că bucătăria asta, una din primele mele satisfacții în materie de estetică a decorării casei, va rămâne mereu neschimbată și că voi putea oricând, cel puțin teoretic, să revin aici ca să savurez o cafea, însoțită de ritualul meu matinal...

Privirea mi se îndreaptă aproape involuntar spre geam. Undeva pe aproape, pe fundalul sonor al mașinilor care trec leneșe pe strada deja aglomerată la ora asta, se aude un tropăit de cai. Poate părea bizar, dar de fapt e un sunet familiar. Trec adesea pe aici căruțe care merg spre casele de pe Galata. Fac abstracție de situația în sine și prefer să rețin doar sunetul sacadat al potcoavelor care se izbesc ritmic de asfalt. Geamurile de la blocul de vizavi au început să se deschidă unul câte unul. Nu iese încă nimeni la fereastră, dar deodată îmi trec prin minte chipuri. Chipuri străine, a căror identitate îmi va rămâne probabil întotdeauna necunoscută, dar care, paradoxal, îmi deveniseră atât de familiare – doamna de la opt, pasionată de florile care-i colorează pervazurile, bătrâna de la șapte care admiră non stop peisajul pe geamul de la bucătărie și pe care adesea am comparat-o cu o statuie vie, adolescentul de la 9, cu freză emo, care-și fumează tacticos țigara și care între timp nu mai este adolescent, ci bărbat în toată firea, câinele alb, tot de la 9, pe care nu l-am mai văzut de ceva vreme cu lăbuțele pe pervazul bucătăriei... Un întreg spectacol pe care l-am privit de atâtea ori involuntar... Jos, invariabil, eternele tomberoane, populate din când în când de câte vreun sărman care-și caută prânzul sau câteva vechituri care să-l ajute să întâmpine iarna. Îmi ridic rapid privirea, ca să nu mă enervez. Măcar azi Salubrisul nu are program matinal și nu-mi bruiază reveria cu zgomotul infernal al mașinii care ridică gunoiul.

Îmi ridic privirea și, fără să vreau, mă las învăluită de melancolie și de imaginea lucrurilor de care mă leagă atât de multe clipe pe care le-am adunat în suflet în cei 11 ani pe care i-am petrecut aici. Dealul a început să capete culori ruginii, e mai frumos ca niciodată și parcă vrea să-mi facă în ciudă. Îmi trec prin minte, ca într-un film, clipe... săruturi în ploaie țopăind desculț prin bălți, asfințituri magice în bătaia vântului, nămeți de zăpadă rivalizând cu piatra sclipitoare a inelului... Apoi gândul îmi fuge, odată cu privirea, pe câmpia care mărginește Bahluiul... oameni de zăpadă, Elisa înfofolită în geaca de fâș roșie, scrâșnet de săniuță pe imensitatea albă... Undeva, la mijloc – Arcadia, locul în care am făcut cunoștină cu minunea mică, cu Tudor și în care am aflat că se poate să avem și noi civilizație în orașul ăsta. Mai aproape... grădinița și creșa – cu amintiri contrastante cu cele dinainte. În stânga, strada pe care se aude din când în când câte un scârțâit de roți al vreunei mașini conduse de vreun șofer teribilist... De câte ori nu am stat cu inima cât un purice până o vedeam pe Elisa pe celălalt trotuar, în timp ce o urmăream cu privirea în drumul ei spre școală... Absorb dintr-o privire panoramică toate imaginile ca și cum aș vrea să mi le întipăresc bine bine în memorie, ca nu cumva să mi le șteargă vreodată cineva. Le interiorizez cu fiecare amintire care-mi trece prin minte. Și mă retrag încet încet în spațiul minuscul al bucătăriei – ea însăși loc sacru al atâtor amintiri. Îmi trec prin minte chipuri de oameni care au trecut pe aici, replici pe care le-am auzit sau le-am rostit, clipe de poveste sau de coșmar, trăite în întunericul nopții sau în lumina diafană a răsăritului care se reflectă mereu în geamurile blocului vecin... pe câteva dintre ele le retrăiesc acum ca și cum s-ar întâmpla aievea...

Apoi, totul se oprește brusc. Câteva lacrimi mi se opresc și ele în gât, odată cu nostalgia de care încerc să nu mă las copleșită, pentru că mă așteaptă o zi grea, cu alte împachetări și despachetări... de amintiri strecurate în obiectele care îmi umplu casa în care s-au scurs mai bine de 10 ani dintr-o viață de om. Cafeaua a e pe terminate, la fel și dimineața mea nostalgică. Gustul înecăcios al zațului de pe fundul ceștii și norii care s-au abătut asupra pădurii de pe Galata mă trezesc inevitabil la realitate. Realizez brusc că îmi va fi dor... Nu știu exact de ce anume, dar știu că-mi va fi dor... Îmi va fi dor, într-un fel sau altul, de partea din mine pe care o las între pereții aceștia – mărturie tăcută a trecutului – și de această ultimă ceașcă de cafea băută în bucătăria din Mircea și de toate lucrurile frumoase care se ascund în clipele nostalgice pe care le-am trăit în dimineața asta...

Cum să deschizi o carte

Primesc adesea în mail tot felul de mesaje mai mult sau mai puțin ciudate, care mă fac să mă întreb dacă nu cumva invazia aceasta a virtualului în viața noastră cotidiană le dă unora, care se plictisesc amarnic, de lucru. La început mă enervam când primeam, de la cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, mailuri stupide care se încheiau cu mesaje de tipul Dacă trimiți la X personae în următoarele 5 minute.... Adesea am și ripostat, rugând persoanele respective să mă scutească de astfel de inepții. În fine, de la o vreme am început să le ignor și, culmea, nici nu le mai primesc parcă atât de des. (Să se fi deșteptat lumea între timp?).

Nu despre aceste mesaje vreau să vorbesc acum, ci despre o descoperire făcută într-un mail aparținând unui alt gen – mailurile de tip newsletter, pe care le primesc pentru că la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, m-am abonat voluntar la ele. Trec peste faptul că, fără să vreau, îmi încep uneori dimineața citind titluri din presa autohtonă care mă fac să mă întreb oare ce-oi fi gândit când m-am abonat la mailurile respective. Printre altele, tot fără să-mi amintesc care e cauza, sunt abonată însă și la newsletter-ul celor de la forbes.com. Îl primesc rar, dar, spre plăcuta mea surprindere, de cele mai multe ori conține lucruri cât se poate de interesante și de inteligente. În general nu am timp să intru imediat pe link-urile la care mă trimite mesajul, așa că de cele mai multe ori păstrez mailurile până când găsesc răgazul să o fac. Așa s-a întâmplat cu un email primit cu ceva timp în urmă, al cărui titlu nu avea cum să nu-mi atragă atenția – The Books Everyone Must Read. L-am deschis întâmplător zilele trecute și cum aveam la dispoziție ceva timp, m-am lăsat mânată de curiozitate. Mărturisesc că mă așteptam să găsesc mai degrabă o listă de cărți despre cum să te îmbogățești, despre cum să fii mulțumit și fericit cu viața pe care o ai sau cum să faci față eșecurilor decât o listă cu titluri care fac parte din patrimoniul cultural universal. Nu știu exact de unde venea o astfel de așteptare; poate pentru că m-am săturat să văd în ultima vreme prin librării și astfel de maculatură frumos ambalată, care poartă denumirea de „carte” doar pentru că imită forma obiectului atât de prețios pentru sănătatea noastră spirituală. În fine, la un click distanță mi-a fost dat să descopăr un articol simpatic, care este chiar despre cărți – cele adevărate vreau să spun.

Plecând de la ideea că a recomanda cuiva o carte este o misiune cât se poate de dificilă, autorul face referire la un alt articol, publicat pe guardian.co.uk, care conține un top al celor mai recomandate cărți – altfel spus, cărți pe care oricine ar trebui să le citească. (Ideea asta cu oricine m-a făcut să mă gândesc, involuntar, la cât de apliabilă este ea în rândul tinerilor de azi, de la noi și de aiurea). La rândul lui, topul este alcătuit pe baza altor topuri, care includ criterii variate – de la cel al câștigătorilor de premii Pulitzer la topul personalizat făcut de The Guardian. Printre ele, spre suprinderea mea, figurează și un top al Oprah’s Book Club. Cam sărac, ce-i drept (conține doar 22 de titluri), dar e de înțeles, căci amatorii de Oprah sunt cu siguranță mai preocupați de mondenități decât de lectură, însă cu titluri neașteptate. În orice caz, una peste alta, materialul în sine este cu adevărat o comoară pentru un novice într-ale cititului, care intenționează să tranforme lectura într-o pasiune. Îmi doresc să cred că mai există și astfel de ființe, rătăcite printre reprezentanții cool ai unei generații de facebook-iști.

Revenind însă la articolul din Forbes, mi-a plăcut teribil o imagine scanată, postată la final, cu sfaturi despre cum să deschizi o carte. Sună amuzant, știu, dar probabilitatea ca peste câteva secole, dacă nu chiar decenii, să fie nevoie să descriem o carte ca pe un obiect preistoric este destul de mare, așa încât sfaturile despre cum ar trebui mânuit un astfel de obiect s-ar putea să fie mai mult decât utile. Trecând peste amuzamentul meu, sfaturile din imagine sunt cât se poate de serioase. Și totuși nu mă pot abține să nu remarc o comparație ghidușă – It needs (the book) gentle treatment, much the same as a machine needs lubricating. Unora s-ar putea să le dea cu siguranță idei.

Cel mai mult mi-a plăcut însă o frază care mi-a rămas în minte din momentul în care am citit rândurile respective – Even a well-bound book may easely ruined at the first opening… Știu, cuvintele se referă la procesul mecanic în sine, de a deschide pentru prima dată o carte luată din rafturile librăriei, ale cărei pagini păstrează încă mirosul de tuș tipografic. Scoase doar puțin din context, atât cât să mă facă să meditez la ceea ce (mai) înseamnă astăzi lectura, cuvintele capătă însă nuanțe triste. Din păcate prea puține cărți mai sunt azi deschise, mai ales de către tineri (și nu vorbesc deloc din perpectiva cuiva care doar stă pe margine și comentează). Iar atunci când sunt deschise, de multe ori scopul pur spiritual al acestei nobile inutilități  cum o numea demult o la fel de nobila doamna, este cu desăvârșire uitat. Ruina este, din nefericire, nu doar fizică. Și tocmai pentru că sunt prea puține cărțile deschise, rar îi mai pasă cuiva dacă sunt sau nu ruinate (la propriu sau la figurat) de la prima atingere.

O dimineață de duminică…

Cred că ar trebui să dedic o întreagă rubrică dimineților mele și mai cu seamă celor de duminică. Și asta pentru sunt mereu pline de acel ceva inexplicabil care mă face să le aștept întreaga săptămână, ca și cum ele, diminețile de duminică, ar fi special făcute să încununeze splendoarea zilelor pe care le poartă în urmă sau, dimpotrivă, să le absoarbă, ca un burete magic, monotonia prelungită a săptămânii. În mod bizar, după-amiezile de duminică sunt la polul opus. Mereu monotone, mereu încărcate de povara pregătirii pentru o nouă cursă care începe lunea. Dar nu despre după-amieze vreau să scriu... așa că revin... Diminețile de duminică au în ele mereu ceva magic. Este mereu în ele un fel de leneveală plăcută amestecată cu dor de ducă și, din când în când, cu elemente spontane care mă fac să sar din pat și să fiu pregătită pentru a explora lumea. Desigur, de obicei, lumea se limitează la perimentrul orașului, din care în ultima vreme am ieșit tot mai rar. Nu asta contează însă, ci faptul că duminica dimineața sunt dispusă să dau uitării toate supărările din săptămâna care tocmai se încheie, să mă fac că nu observ tranșeele care au împânzit realmente orașul în ultima vreme și să mă las purtată doar de gânduri bune în locuri în care n-aveam idee cu o seară înainte că aș putea ajunge.

Cam așa s-a întâmplat ieri. După mult timp, mi-am petrecut dimineața de duminică doar cu Tudor. Nimic neobișnuit la prima vedere. Asta se întâmplă adesea și în timpul săptămânii. Era însă duminică dimineața. Așa că nu avea cum să fie banal. În treacăt fie spus, diminețile cu Tudor nu sunt niciodată banale, iar dacă sunt, atunci banalitatea e o rutină plăcută pe care-mi place să mă fac că nu o văd dincolo de ochii lui mari și jucăuși. Așadar, duminică dimineața... eu și Tudor. Chiar eram curioasă ce anume va tranforma această stare de fapt în ceva care să reușească să estompeze săptămâna nebună pe care mă felicit că am reușit să o închei fără să o iau razna. Stabilisem de sâmbătă că o duc pe Sister cu mașina la maternitate pentru un control și urma să o aștept apoi pe undeva prin zonă, așa că cel puțin un lucru era clar – dimineața noastră de duminică avea să se consume într-un alt cadru decât cel obișnuit. Nu-mi amintesc să-mi fi petrecut vreo dimineață întreagă prin zona Teatrului Național, destul e aglomerată de altfel.

Așadar, perspectiva unei dimineți inedite se conturase deja încă din intenție. Ce-i drept, îmi propusesem doar să stau pe o bancă și să-i ofer lui Tudor ocazia de a-și lua micul dejun cu fructe în aer liber. Am ajuns însă destul de devreme prin zonă. Aleea din fața Teatrului era încă pustie, dar părea animată din cauza razelor care-și plimbau strălucirea de pe o bancă pe alta, ca și cum nu s-ar fi hotărât unde să poposească. Față în față, acoperișurile celor două clădiri istorice, una renovată de curând după ani de convalescență arhitecturală, alta recent intrată sub același regim, își diputau întâietatea în privința luminii. Soarele răsărise de ceva vreme, dar parcă nu se hotăra să-și continue drumul. Pentru o clipă i-am urmat exemplul. Ne-am oprit în mijlocul aleii, fără să știm încotro ne vom îndrepta. De fapt, nehotărârea era a mea, pentru că Tudor părea captivat de peisajul matinal și cred că încântarea ar fi persistat oricum, indiferent în ce direcție am fi apucat-o. Sunetul clopotelor ne-a ghidat spre Mitropolie. Nu-l mai dusesem pe Tudor înainte acolo și aveam o vagă bănuială că avea să îi placă forfota care se simțea din exteriorul curții. Am pășit, recunosc, pe aleea de la intrare fără a fi neapărat mânată de cine știe ce chemare religioasă. Prefer, de altfel, să nu deschid acum un subiect care nu are cap și coadă. Doar o precizare – nu-i înțeleg pe credincioșii habotnici, care refuză sa vadă și altceva decât ceea ce cred ei, la fel cum nu-i înțeleg pe ateii înverșunați. Și apropo de asta, nu înțeleg utilitatea unui sondaj făcut zilele trecute pe facebook, legat de convingerea religioasă, dar... multe nu înțeleg eu și cred că e mai bine să le las așa cum sunt. Paranteză încheiată.

Așadar, ne-am plimbat printre trandafirii încă înfloriți de pe aleea Mitropoliei. În jur – o forfotă înăbușită, oameni mulți străduindu-se să păstreze liniștea cuvenită unei slujbe duminicale. În difuzoare – voci cântând în ritmuri bisericești. Tudor era din ce în ce mai captivat de atmosferă. Inițial am vrut să intrăm în Mitropolie. Asta mi se întâmplă rar, iar atunci când se întâmplă e fără o explicație clară. Și era unul din acele momente. Coada formată pe lângă ziduri m-a descurajat însă. A intra cu căruț cu tot în acea arhitectură vie care completa într-un mod bizar schelele ridicate pe lângă imensa clădire era deja prea mult, chiar și pentru o aventură duminicală matinală. Așa că, în lipsă de bănci prin curte (un alt lucru pe care nu-l înțeleg), m-am așezat cuminte pe scările clădirii din față. Și eu și Tudor am privit o vreme spre mulțimea care venea dinspre poartă. El – curios, eu – încercând inutil să-mi eliberez mintea de orice gând; amândoi – fără țintă precisă. Îmi treceau prin minte tot soiul de întrebări – bunăoară, cum se face că aici lumea putea sta frumos și civilizat la rând, pe lângă ziduri, pentru a ajunge în interior sau de ce într-o duminică obișnuită atâta amar de oameni preferă să vină aici, la Mitropolie, în loc să meargă la o biserică din cartier (că de astea, slavă Domnului, nu ducem lipsă). Sau de ce pe chipurile oamenilor se citește un fel de tristețe fără nume, un fel de deznădejde care pare să-i unească pe toți în periplul lor duminical prin fața moaștelor Sfintei (presupun că aceasta era ținta finală pentru majoritatea celor care se înscriau tăcuți în șirul interminabil). Întrebări retorice, al căror răspuns plutea totuși în aerul călduț de septembrie, pe fundalul căruia se contura întreaga priveliște. Am stat o vreme așa, ascultând amestecul acela de o omogentiate inexplicabilă – voci șoptite, pași împrăștiați pe caldarâm, adiere de vânt tomnatic, câte un țipăt de copil, isonul predicii rostite în interior – totul într-o armonie perfectă, ruptă din când în când de ecoul câte unui scrâșnet de roți pe asfaltul din exteriorul curții. Paradoxal, pe fundalul acesta sonor, mi-am simțit întreaga ființă impregnată de o liniște tămăduitoare. Fără să vreau mi-am concentrat pentru o clipă atenția asupra predicii. Întâmplător sau nu, cineva începuse să citească un fragment din Epistola lui Pavel către Corinteni. Mi-am amintit brusc de lectura lui Marcel Iureș, pe care am auzit-o cândva, demult... Și mai departe... nu mai știu. Clipa de liniște supremă a rămas suspendată undeva în aerul din ce în ce mai cald, apoi a dispărut, purtată de razele soarelui care se ridicase demult deasupra tuturor.

Am revenit lent la agitația mundană care se prelugise de acum și pe aleile din parcul Teatrului. Mă încadram din ce în ce mai bine în peisaj, împingând căruțul alături de alte mămici care-și făceau plimbarea matinală alături de micuții lor. Poate că, în fond, n-a fost nimic extraordinar, nici măcar vreo revelație despre sine, ci doar o stare de spirit ieșită din tiparul reveriilor mele matinale. Cine știe... însă în tot ce a urmat pe parcursul zilei am simțit prezent fiorul mistic al dimineții de duminică...