Baladă pentru un vis candid

Ni se întâmplă uneori în copilărie miracole al căror sens nu-l percepem pe moment, dar care rămân suspendate undeva în fiinţa noastră, aşteptându-şi clipa de revelaţie supremă, în care sensul devine posibil. Se transformă treptat în amintiri dragi, care ni se abat prin suflet ori de câte ori viaţa nu îşi urmează cursul aşa cum credeam că o va face, trăgându-ne după ea, ca să nu rămânem prizonieri în propriile realităţi trecătoare. Culori estompate de vreme, sunete al căror ecou rezonează peste timp, parfumuri tandre, venite dintr-o altă lume căreia i-am aparţinut cândva cu toată fiinţa... Vise de copil adunate-n fire de praf care s-a pus peste tot ceea ce cândva era paloare şi inocenţă...

Distopii temporale

„Pentru toate există o vreme şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge; un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi; un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde; un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa; un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre; un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări; un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde; un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi; un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî; un timp pentru război şi un timp pentru pace.” (Eclesiastul)

Uneori căutăm cuvinte potrivite ca să exprimăm gânduri şi simţiri al căror nume nu ni se defineşte decât târziu, mult prea târziu, după ce starea latentă în care au plutit prea mult timp le-a transformat în entităţi indescifrabile sau în nonsensuri lingvistico-sufleteşti. Alteori cuvintele ne caută… şi spre deosebire de noi, biete fiinţe pasagere prin vâltoarea lumii, ele, cuvintele nu-şi abandonează niciodată căutările. Cuvintele nu obosesc niciodată şi scriu pe suflet cu urme adânci, indiferent când se întâmplă miracolul înţelegerii…

La jumătate...

Îmi amintesc uneori cum în copilărie mă întrebam cum percep „oamenii mari” înaintarea în vârstă. Îmi doream, ca orice copil, să cresc, să fiu „om mare”, dar aveam adesea dubii în legătură cu ce însemna de fapt acest lucru. Mai târziu, în vremea adolescenţei, am uitat pentru o vreme de „oamenii mari” şi de curiozitatea în legătură cu percepţia lor temporală. Eram prea ocupată să descopăr lumea prin propriii ochi ca să mai am răgaz şi pentru meditaţii inocente pe seama adulţilor din jurul meu.

Când umbra redevine fiinţă

Un om în mijlocul chitarelor sale rostind şi cântând cuvinte calde, cuvinte senine, cuvinte-fior, cuvinte-ncântare… într-un chip atât de firesc, încât pare că ele, cuvintele, izvorăsc necontenit dintr-un suflet în care infinitul devine boabă de stea, desprinsă cândva dintr-o lume primordială, în care cuvânt şi cântec erau o singură fiinţă – acesta este Nicu Alifantis, cel pe care l-am cunoscut eu astă seară, de acolo, din spatele sălii cufundate în întuneric blând pe care cântecul l-a rupt în fâşii de lumină… o altfel de lumină… Acelaşi care, cu o mirare duioasă, în care am simţit bucuria nostalgică a unui om frumos ce radiază în juru-i frumuseţe m-a întrebat atunci când i-am întins volumul meu îngălbenit de vreme ca să-mi dea un autograf: „De unde ai tu cartea asta...?” „Din vremea studenţiei mele...” i-am răspuns fără să gândesc prea mult. Mi-a zâmbit... pentru restul, n-a mai fost nevoie de cuvinte...

Contraste

Ziua de azi, devenită deja ieri de vreo câteva minute, a stat sub semnul contrastelor. Oboseala inevitabilă care m-a copleşit la finalul ei mă împiedică să-mi dau seama dacă este ceva pozitiv sau ceva care ar trebui să mă pună pe gânduri. Cert este că le-am întâlnit la fiecare pas, de-a lungul orelor care s-au scurs mult mai repede decât îmi imaginasem eu. Am început în forţă, chiar de la primele ore ale zilei cu o situaţie tipic românească, dar care, nu ştiu exact din care cauză anume, mi-a crescut doza de bună dispoziţie matinală.

Aproape linişte

Cât de imprevizibile pot fi uneori clipele ce ni se scurg prin porii sufletului ostenit de atâta goană zilnică după... nici eu nu ştiu după ce. Şi când mă gândesc că săptămâna începuse totuşi destul de promiţător, cu aburi de cafea încâlciţi prin gene vioaie aşteptându-şi cuminţi rimelul rezistent la apă (nu şi la apă sărată, din nefericire...), cu zâmbet fugar uitat pe jumătate în oglinda din baie şi cu câteva chicoteli ghiduşe ce dau viaţă încăperilor sumbre în care mi se înghesuie nopţile prea scurte din ultima vreme. Începuse bine...

Cum am devenit Blogger European în 2013

Tot ce ni se întâmplă în viaţă are un sens... am afirmat-o de atât de multe ori, încât cu siguranţă că aş putea fi acuzată că mă amăgesc cu clişee frumoase, în încăpăţânarea mea de a vedea mereu dincolo de aparenţe, dincolo de sensurile imediate, care ne pun adesea la încercare neuronii. Desigur, depinde şi la ce anume ne raportăm experienţele pe care le trăim, cu sau fără voia noastră. Există, cu siguranţă, lucruri al căror sens nu ni se dezvăluie poate niciodată sau chiar dacă aceasta se întâmplă totuşi, explicaţiile tardive devin inutile. Nu-mi trece prin minte decât experienţa pragmatică a zilei de ieri şi anume faptul că în dormitorul Elisei s-a spart ţeava de apă caldă, lucru care a generat o întreagă nebunie – tavan, mobilă, covoare şi o mulţime de jucării care au făcut fără voia lor un duş cu apă fiebinte, o tabletă murată ce se află momentan la uscat, dar din care nu ştiu dacă se va mai recupera ceva, sperietura zdravănă a lui Tudor, panica de moment şi alte câteva efecte negative pe care le trec cu vederea. Sensul? Habar nu am... Poate doar faptul că din această cauză extremă s-a impus o mobilizare de forţe pentru a duce covoarele la spălătorie, lucru care în alte circumstanţe nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa am dat curs fără să vreau unei „tradiţii” tipic româneşti – aceea de a sta fără covoare pe jos cu o săptămână înainte de sărbători. Ba chiar am luat-o înaintea tuturor gospodinelor care o practică, având în vedere că suntem abia la începutul lui decembrie... Dar nu despre ţevi sparte şi nici despre covoare duse la curăţătorie îmi propusesem să scriu, ci despre ceea ce mi-a transformat săptămâna trecută într-una dintre cele mai frumoase din ultima vreme. Cum am devenit "blogger european"...