Vulnerabilitate

... uneori zilele seamănă atât de mult între ele, încât am impresia că visez mereu acelaşi vis pe care nu m-am hotărât încă dacă să-l transform sau nu într-o realitate acceptată. Fiecare dimineaţă se topeşte calm, în felul ei, într-un ritual căruia mă supun dintr-un fel de inerţie fără nume, probabil din dorinţa de a prelungi cât mai mult euforia pe care mi-o dă cafeaua. De cele mai multe ori dorinţa rămâne... dorinţă. Chiar şi atunci când beau o porţie dublă de cafea, în speranţa că aş putea totuşi păcăli nici eu nu ştiu pe cine. Apoi, de la o oră anume încolo ziua se risipeşte într-un haos pe care, oricât m-aş strădui să-l modelez cumva, în ceva, nu reuşesc. De cele mai multe ori eşuez lamentabil, în crize de isterie controlată sau în lacrimi înghiţite pe furiş atunci când minunile adorm şi camerele se umplu petru câteva ore de o linişte fragilă – simplă iluzie nocturnă spulberată ulterior de alte şi alte dimineţi. Paradoxul este ca in haosul acesta zilnic, reuşesc, nici eu nu ştiu cum, să regăsesc frânturi din mine – bucăţi de fiinţă pe care credeam că le pierdusem prin alte haosuri atât de îndepărtate acum...

Sunt zile în care simt acelaşi lucru în o mie de feluri şi mi se pare că încă nu-i de ajuns. Un amestec perfect omogen de iubire nemărginită şi de exasperare perpetuă, care mi se rostogoleşte întruna în suflet asemeni unui bulgăre imens de stele din care cad mereu bucăţi de jar ce-mi ard tâmplele... Seara evadez câteodată, nici eu nu ştiu de ce. Ca s-o pot lua a doua zi de la capăt? Ca să nu uit cum e...dincolo? Nu ştiu. Pur şi simplu. În toate lunile astea care s-au scurs de ceva vreme încoace, am aflat că aerul, dacă este tras cu putere în piept, are virtuţi nebănuite. Şi am mai aflat că uitatul la felinarele din parc, într-o singurătate pe care unii ar cataloga-o drept dubioasă, dacă nu de-a dreptul bolnăvicioasă, are un efect miraculos asupra sufletului.

O jumătate de oră. Atât... Timp prelins în afara clepsidrei, ca să-mi pot aduna toate frustrările de părinte depăşit adesea de propriul statut, de femeie pentru care feminismul în sine a devenit oarecum desuet, de fiinţă complicată care, în fapt nu e chiar atât de complicată, ci poate doar un pic prea altfel faţă alte fiinţe.

Uneori, ca acum, pleoapele mi se închid încet, simultan cu mişcările din ce în ce mai lente ale degetelor amorţite printre tastele şterse. Mă topesc din nou într-un fel de realitate-vis din care se pare că nu mă voi trezi prea curând. Nimic din toate astea nu e, în fond, o tragedie. Doar că pe undeva pe drum, printre eşecuri sau reuşite provizorii de modelare a haosului, simt cum pierd lent câte o fărâmă din ceva pe care nu am ştiut niciodată să-l numesc, dar pe care l-am căutat mereu. Şi mă simt brusc, fără alte explicaţii, EU.

Un dor nebun de primăvară...

Îl simt de ceva vreme... mi-a înmugurit în suflet în clipe miracol, plăsmuite dintr-un fel de beatitudine inexplicabilă, în care visele-mi miros a verde crud şi-a pulbere de aur aruncată răzleţ peste lume. L-am ignorat un timp, atât cât să-mi şoptesc în minte şi să mă conving pe mine că e doar nebunia mea, de-acum obişnuită de a pluti printre anotimpuri înainte de vreme. L-am lăsat apoi să-mi dea târcoale, asemeni unei  prade agile de fum, care păcăleşte un vânător de suflete, uitând că fumul nu e, în fond, decât o simplă iluzie. Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă înşelătoare, cu tril de păsărele împletit cu câţiva stropi de soare prelinşi pe ramurile care-mi ating fereastra de la bucătărie. Pentru o clipă am crezut... dar nu... n-a fost decât o părere matinală, ivită din dorinţa bezmetică de a-mi dezmorţi sufletul prins într-un soi de pânză de păianjen ţesută din fulgi reci, cu fiecare zi de iarnă care se scurge în neant.

Apoi, într-o altă zi, am simţit cum un fior bizar a învăluit lumea din jurul meu, lăsându-mă pe mine undeva în afara învăluirii, într-un fel de contemplaţie închipuită a ceva ce în fapt nu există încă... un fel de forfotă crescândă, venind parcă dintr-un centru imaginar al planetei, unde lucrurile se amestecă într-o curgere perfect uniformă pe care doar fiinţele încă nenăscute o pot simţi, uitând-o apoi din clipa în care migrează spre marginile lumii. Fiorul s-a risipit însă printre fulgi căzând stângaci printre ramurile încă goale, în noaptea aşternută haotic peste oraşul cufundat într-o amorţire latentă. Am oftat sonor, aşa cum fac atunci când sufletul mi-e plin de te miri ce... dar nu l-am lăsat să mă abandoneze în noaptea de gheaţă. L-am păstrat cumva înăuntru... l-am alintat cu răsuflarea caldă şi c-o lacrimă rostogolită firav într-o şoaptă către nimeni (sau poate către mine însămi...). Ştiam că va înmuguri încet şi că mă va chinui până când mugurii vor fugi aiurea care-ncotro, ca să poposească apoi pe ramurile acum încă pustii. Dar e un chin frumos pe care-l las să-mi cutreiere fiinţa, într-un fel de călătorie iniţiatică într-un timp cu care am încetat să mă lupt şi pe care cândva îl numeam atât de pretenţios – Trecut...

Azi... azi mi-am abandonat în cele din urmă fiinţa unui dor nebun de primăvară, pe care-l simt în fiecare dintre celulele trupului şi-n fiecare fir de suflet, rătăcit printre ele. L-am lăsat să-mi sugrume până şi ultima pornire raţională care-mi mai amintea că totuşi suntem abia la jumătatea lui februarie. Mi-au venit în ajutor câteva narcise plăpânde care de ieri au poposit pe-un raft din bibliotecă, scăldând coperţile cărţilor într-un fel de lumină călduţă ce-mi aminteşte de ferestrele unui anticariat din vremea studenţiei, pe care poate l-am vizitat sau poate doar mi l-am închipuit în vreun vis lunatic de primăvară. Cine ştie...

Iar acum... acum, într-o clipă de revelaţie magică, îmi îndrept privirea ostenită de-atâtea suave insomnii hibernale spre raftul cu narcise. Printre ele se zăreşte, într-un fel de ironie ludică, o barbă argintie de Moş Crăciun dintr-o fotografie veche. Un zâmbet îngăduitor mi se aşterne pe chip, ca într-un fel de dulce resemnare şi simt, mai puternic ca oricând, dorul... acelaşi dor nebun de primăvară, care mi s-a lipit de suflet şi a prins parcă rădăcini acolo-n adâncurile lui, fără să ştie că, de o vreme, eu nu mai aştept nimic...

Despre (in)toleranţă şi prejudecăţi

Îmi place să cred că sunt o fiinţă tolerantă, fără prejudecăţi care să-mi complice inutil existenţa şi aşa complicată de zeci de alte lucruri la fel de inutile, dar în a căror inerţie mă las uneori antrenată involuntar. Fără îndoială, am şi eu uneori idei fixe, de care scap însă destul de uşor tocmai pentru că, din fericire, mă număr printre oamenii pentru care normalitatea este ceva relativ şi care nu uită că propria perindare prin acest univers este, în fond, efemeră. Cu toate acestea, săptămâna trecută am avut cel puţin trei momente în care m-am îndoit pentru câteva clipe de lipsa mea de prejudecăţi. Trei situaţii pe cât de diferite, pe atât de intrigante m-au făcut să meditez, între un biberon, două scutece schimbate, un film, câteva pagini dintr-o carte (da, mai am timp şi de astea, deşi mă mir şi eu când şi cum…) la propria (in)toleranţă.

Momentul nr. 1:

Într-una din zilele trecute am ascultat multe melodii cântate de Darren Hayes – unele mai vechi, de pe vremea când cei de la Savage Garden se bucurau încă de un succes care cu siguranţă s-a diluat mult între timp, altele mai noi, dar în aceeaşi notă. Nu sunt neapărat mare fan al artistului, însă recunosc că e unul dintre soliştii pe ale cărui CD-uri nu mi-ar părea rău să arunc bani, în cazul în care nu ar mai exista youtube.com sau alţi binevoitori. Involuntar, în timp ce ascultam una dintre piese, mi-a sărit în ochi un comentariu al unui utilizator de youtube, referitor la homosexualitatea, recunoscută în cele din urmă, a lui Darren Hayes. Am avut un fel de şoc. Nu unul foarte grav, ci mai degra unul dintre acelea care trec la fel de repede cum au apărut. Am căutat rapid pe Google tot felul de informaţii, dintr-un reflex pe care nu ştiu cum l-aş putea altfel numi decât un fel de instinct primar şi barbar de a pătrunde, chiar şi aşa, din exterior, în vieţile unor oameni pe care-i cunoaştem, dar, de fapt, nu-i cunoaştem. Da, Darren Hayes este homosexual, a mărturisit asta cu mulţi ani în urmă, după ce şi-a dat şi el seama despre asta. Numai eu, nepăsătoare la astfel de ştiri senzaţionale, am zăcut în ignoranţă atâta timp. Mă întreb cum de oi fi supravieţuit! Ei… şi aici se activează intoleranţa şi prejudecăţile mele. Tot involuntar (de fapt, semi-voluntar, în virtutea aceluiaşi instinct primar), am dat peste o fotografie în care solistul poza tandru alături de partenerul său homosexual. Brusc m-a apucat un dezgust nebănuit. Nu ştiu dacă faţă de fotografie sau faţă de ideea în sine, ci mai degrabă faţă de gândul că toate acele melodii pe care eu le-am ascultat ani la rând, care mi-au atins sufletul în momente în care nimic altceva nu ar fi putut-o face, toate acele versuri… avuseseră un destinatar masculin. Mare chestie, la urma urmei. În fond, arta e artă. Şi totuşi… am rămas cu un gust amar şi cu o revoltă înăbuşită. Homosexualitatea nu e un subiect tabu pentru mine, însă pur şi simplu am tratat-o întotdeauna ca atare, cu indiferenţa aferentă unui lucru care nu mă priveşte. Mărturisesc că nu înţeleg fenomenul în sine, că pot să am decenţa cuvenită faţă de cazurile patologice, genetice, demne de compasiune, dar că mă depăşeşte felul în care unii oameni îşi „descoperă” homosexualitatea după ce au relaţii catalogate drept normale, după ce unii mai fac şi copii etc. În fine… Depăşesc deja graniţele a ceea ce mi-am propus să analizez, aşa că revin… Incidentul m-a făcut, aşadar, să-mi pun la îndoială propria toleranţă.

Momentul nr.2:

În lista mea de Facebook figurează multe persoane; mai multe decât mi-aş dori uneori. Desigur, nimic nu mă opreşte să fac o curăţenie generală (cum, de altfel, mi-am şi propus de câteva ori), însă de fiecare dată când am această pornire realizez brusc că am cel puţin alte zece lucruri mai importante de făcut decât să şterg nişte nume dintr-o listă virtuală. Ieri am şters totuşi un nume din listă, pentru că începuseră să mă agaseze postările cu şi despre ateism, ironiile de doi bani pe seama religiei şi alte aberaţii din aceeaşi categorie. Şi asta nu pentru că aş fi eu cine ştie ce fiinţă credincioasă habotnică (prefer, de altfel, să păstrez pentru mine lucrurile în care cred sau nu cred), ci pentru simplul motiv că unele lucruri sunt suficient de enervante încât atunci când se repetă la infinit să devină groteşti. Ulterior am aflat că exista şi o opţiune mai... blândă care îmi permitea să nu mai văd toate aberaţiile postate de persoana respectivă fără s-o şterg neapărat din listă. Prea târziu! Şi dacă stau bine să mă gândesc nu e chiar aşa o mare tragedie. Şi totuşi... am devenit mai puţin tolerantă?

Momentul nr. 3:

Momentul nr. 3 este mai degrabă un colaj de momente care formează un adevărat „caz”, cu care mă confrunt încă de când, însărcinată fiind, am început să devin interesată de alimentaţia bebeluşilor. Atunci când s-a născut Elisa nu aveam internet şi nici prea multe surse de documentare care să mă ajute pe mine, prospătă mămică, să fac totul ca la carte. Am rămas cu o oarecare frustare maternă legată de multe lucruri ce privesc creşterea bebeluşilor, pe care le-am făcut sau nu bine la vremea aceea. E drept că asta nu s-a reflectat în felul în care Elisa a crescut şi a devenit ceea ce este acum – un copil minunat, de care sunt mândră în cele mai multe cazuri. Însă pentru că de data asta am avut acces la mult mai multe informaţii, am încercat să profit de acest aspect. Aşa se face că, fără a căuta prea mult, m-am trezit asaltată (figurat vorbind) de o avalanşă de articole pro-alăptare, unele dintre ele de-a dreptul vehemente – sfaturi peste sfaturi, idei fixe, ultimatumuri fictive date mamelor care, din varii motive, nu (mai) alăptează etc. Altfel spus, un amestec exasperant de paranoia  şi de rigiditate, ambalat prost în cuvinte împrăştiate peste tot. N-o să-mi exprim aici opinia în privinţa alăptării bebeluşilor, aşa cum nu am făcut-o nici despre homosexuali sau despre ateism. Mi-am dat seama însă, tot cu puţin timp în urmă, că am început să evit să discut despre acest subiect cu oricine susţine în acest mod milităresc alăptarea (care, în fond, e un proces cât se poate de natural şi de necesar, dar fără de care, pe de altă parte, onest vorbind, se poate supravieţui în cele mai normale condiţii). Mai mult, au început să mă agaseze fotografii de genul acelora în care mame eroine curăţă cartofi în timp ce alăptează gemeni, încercând să demonstreze multifuncţinalitatea femeii, printr-un mesaj deformat, care mi se pare la fel de ridicol ca şi acela pe care l-ar transmite o fotografie cu un bebeluş ataşat la o cutie de lapte praf în formă de sân. Mă opresc pentru că risc să cad eu însămi în plasa unei dezbateri care pentru mine şi-a pierdut de mult timp utilitatea. Nu cred că e vorba neapărat despre prejudecăţi... ci doar despre bunul simţ de a-ţi vedea de propria viaţă, fără a te amesteca mai mult decât trebuie în vieţile altora.

Aşadar, iată-mă implicată, voluntar, desigur, în nişte situaţii în care sunt nevoită, să-mi pun la încercare, sub o formă sau alta, (in)toleranţa şi care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am început să alunec încet spre un fel de conservatorism personalizat, cu reguli pe care doar eu le cunosc...

Epilog:

La scurt timp după aceste mici devieri meditative, al căror singur merit, dacă-l pot numi astfel, este de a diversifica inedit cotidianul, am rezolvat dilema falsului meu conservatorism. Într-una din serile trecute, în timp ce mă întorceam de la cumpărături cu Sister, i-am povestit incidentul cu homosexualitatea lui Darren Hayes. Elisa era cu noi şi, deşi vorbeam foarte explicit, nu a intrat în conversaţie, aşa cum face adesea când eu şi Sister pălăvrăgim despre te miri ce. Sister s-a amuzat de descoperirea mea tardivă legată de solistul cu pricina, apoi s-a lăsat o tăcere bizară. M-am trezit că o întreb pe Elisa – Tu ai priceput despre ce vorbim? Nu prea..., a mărturisit cam încurcată. Apoi, cu mai mult curaj... Ce înseamnă gay? I-am explicat care e sensul cuvântului. I-am spus ce înseamnă, de asemenea, cuvintele „homosexual” şi „lesbiană”, atât cât se poate explica pe înţelesul unui copil de 11 ani. A avut o reacţie destul de bizară. S-a arătat oarecum intrigată şi amuzată de astfel de „ciudăţenii”, cum le-a numit. Apoi, după câteva minute, a întrebat retoric: Chiar există aşa ceva? I-am confirmat, o dată în plus, încercând să dau discuţiei un aer relaxat. În fond, dacă nu îi explic eu anumite lucruri, oricum le va afla singură mai devreme sau mai târziu... Discuţia a deviat apoi spre alte subiecte mai puţin controversate. Am avut însă, la scurt timp după aceea, o revelaţie asupra toleranţei – involuntar, am încercat să mi-o imaginez pe mama vorbindu-mi despre homosexualitate, ateism şi alte subiecte controversate. Am zâmbit apoi, cu gândul la problemele care mă provocaseră să reflectez la prejudecăţi, zilele trecute. Nu, nu sunt intolerantă... şi nici nu am prejudecăţei inutile. Sunt doar o fiinţă căreia îi place să spună lucrurilor pe nume atunci când este cazul şi care preferă acţioneze pur şi simplu în numele propriilor credinţe şi convingeri decât să şi le transforme în sloganuri sforăitoare trâmbiţate pe toate drumurile.

Midnight in Paris (2011) – feerie pariziana cu iz de Hollywood

Regie: Woody Allen

Actori: Owen Wilson, Rachel McAdams, Marion Cotillard

Parisul e fascinaţie pură... are acel je ne sais quoi de care, odată ce ai ajuns acolo, nu ai cum să scapi. Iar dacă fascinaţia exista deja în formă latentă, ascunsă prin nu ştiu ce minune în suflet, aşteptând să fie scoasă la suprafaţă de trăiri concrete, atunci revelaţia este inevitabilă. Dincolo de orice legendă, dincolo de aglomeraţia sufocantă, de gunoaiele care distrag uneori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, dincolo de orice, Parisul e uluitor. Nimic din ce aş scrie nu egalează sentimentul de a fi acolo. Aşa că trec direct la subiect...

Am văzut Midnight in Paris într-o dimineaţă, foarte devreme. Stiu, e un fel de paradox. Poate că dacă l-aş fi văzut noaptea, târziu, l-aş fi perceput altfel sau... nu. Efectul de elixir ar fi fost însă cu siguranţă mai intens şi m-ar fi deranjat mai puţin câteva detalii, pe care le voi menţiona aici. În fine... Filmul este regizat de Woody Allen şi asta ar trebui să spună multe cinefililor. Din nefericire, eu întotdeauna am avut sentimentul că în filmele lui se vorbeşte prea mult, că esenţialul este adesea ambalat în prea multe replici. Dar, desigur, aceasta este doar părerea mea, a unui om care nici măcar cinefil nu se poate numi.

Midnight in Paris este un fel de feerie pariziană, al cărei personaj central, un scriitor american în devenire, se lasă vrăjit de magia nocturnă a oraşului, ajungând să aibă nişte experienţe temporale halucinante care sunt însă demistificate prin plasarea, la un moment, dat printre multele replici fără rost a unor fraze care conţin ideea esenţială a filmului – prezentul nu ne multumeşte niciodată, fiindcă viaţa în sine nu ne mulţumeşte... căutăm mereu în trecut acea „perioadă de aur” în care să ne ascundem de ceea ce suntem îm prezent; fugim mereu în trecut pentru că ne place să trăim cu iluzia că în trecut nu ni se poate întâmpla nimic rău. În fond, trecutul e deja consumat... Iar Parisul pare a fi fundalul perfect pentru astfel de evadări temporale în epoci de glorie apuse demult, dar rămase în istoria umanităţii prin ceea ce au lăsat în urmă oameni care s-au îndrăgostit  cândva, altfel, de Paris.

Nu comentez în niciun fel scenariul (deşi ideea în sine e simpatică) şi nici alte aspecte ce ţin de arta cinematografică. Recunosc însă că m-a intrigat puţin aerul comercial, de film făcut la Hollywood, numai bun de vizionat de către americani pragmatici, plescăind în virtutea inerţiei un hamburger, în timp ce devin brusc sentimentali, cuceriţi fiind de magia pariziană. Revenind la filmul în sine... tot timpul cât l-am privit am avut sentimentul că ceva e în neregulă cu distriribuţia. Marion Cotillard mi s-a părut falsă, m-a amuzat prezenţa Carlei Bruni într-un rol secundar (oare o fi fost la mijloc vreo strategie de marketing?), iar Owen Wilson în rolul principal mi s-a părut un fel de nucă în perete la superlativ. Dar poate că tocmai asta era şi ideea – americanul şters, cu aspiraţii limitate, fascinat de Parisul mustind a cultură şi a spirit, nu putea fi interpretat decât de un actor care să degaje acest sentiment. Mi-ar fi plăcut ca personajul să fie altfel şi nu ştiu de ce, mi-a trecut de mai multe ori prin minte că Ethan Hawke sau, ca variantă de rezervă, Jude Law (cu toate că acesta din urmă e prea... european), ar fi fost o alegere mult mai inspirată. Dar sunt cu siguranţă subiectivă, aşa că mă opresc aici cu nevinovatele mele observaţii. În orice caz, e un film de văzut, mai ales de către cei care au în suflet ceva din fascinaţia pariziană, indiferent de motiv, dar e musai să avertizez asupra faptului că pentru a savura filmul în ansamblu şi atmosfera şi alte câteva detalii ce conturează frumuseţea peliculei, e nevoie de oarecare cultură generală în domeniul artei şi al literaturii. Altfel spus, dintr-un anumit punct de vedere, este un film pour les connaisseurs...

Coji de portocale

Îmi plac portocalele... mai mult decât merele. Desigur, dacă cineva şi-ar pune în cap, mi-ar putea reproşa asta ca pe un moft cu iz de lipsă de patriotism. Slavă Domnului că nu şi-a propus nimeni (încă) să-mi demonstreze o astfel de idee aberantă. Nu ştiu dacă faptul în sine este o reminiscenţă a copilăriei îndepărtate, a vremurilor în care mama făcea un tort delicios cu portocale, de obicei o dată pe an, la Crăciun, când făcea putea face rost de ele, în restul anului răsfăţându-ne cu tort de mere autohtone (alea creşteau în copaci, nu era nevoie să faci rost...). Sau poate că e vorba pur şi simplu de o preferinţă olfactivă, cine ştie. În orice caz, îmi plac portocalele. Şi săptămâna asta am constatat că nu sunt singura căreia îi plac portocalele...

Eram la cumpărături, într-una dintre serile trecute. În ultima vreme fac asta mai ales seara, când supermarketurile sunt aproape de sfârşitul programului. Explicaţia este simplă – diversific peisajul după o zi de stat în casă, evit aglomeraţia exasperantă din timpul zilei şi, ca o încununare a relaxării mele urbane, la întoarcere conduc pe străzi aproape goale, şi-mi fac curat prin minte, aruncând pe fereastra maşinii saci imaginari de gunoi umpluţi cu neuroni asfixiaţi peste zi din varii motive. Revenind... Eram la cumpărături când am început să văd în jurul meu oameni cu portocale. Nu, nu e o metaforă. Oameni de toate vârstele, cu toate că printre ei cei mai mulţi păreau a fi pensionari, cărau găleţi cu portocale. Pe moment n-am înţeles ce se întâmpla. Lângă nişte coşuri imense, pline cu portocale, un bărbat şi o femeie, probabil soţ şi soţie, umpleau şi goleau de zor o găleată. Ea se tot apleca, lua câte două trei portocale, el le punea în găleata cocoţată pe marginea unui coş în care mai erau alte două găleţi pline cu vârf, apoi le scotea şi le arunca înapoi spunându-i ceva femeii. Ea îi dădea altele şi tot aşa... Din când în când amândoi exclamau mulţumiţi câte ceva, apoi îşi continuau munca sisifică (e drept, mai mult pentru ea era sisifică, el nu făcea decât să dea indicaţii azvârlind în coş fructele care, aşa cum mai târziu am înţeles, nu aveau forma perfectă ca să fie aranjate în găleată astfel încât să încapă cât mai multe). Lângă ei, alţi oameni făceau, sub o formă sau alta, aproximativ acelaşi lucru, chinuindu-se să înghesuie cât mai multe portocale în câte o găleată, de parcă ar fi participat la vreo întrecere sportivă. M-am lămurit ce se întâmpla de fapt abia când am văzut panoul imens de deasupra coşurilor cu portocale. Aşadar, promoţie la portocale – câte încap într-o găleată, la doar 15 lei (pardon, 14,99 lei). Cum, nu vă plac portocalele??? Ei, hai, că sunteţi chiar culmea... au vitamine, sunt exotice, coaja poate fi dată prin răzătoare şi... şi... să nu uităm de găleată!!! Găleata e gratis, se-nţelege! Curat chilipir! Ce mai contează că din când în când, sub presiunea portocalelor împinse discret în fundul găleţii (ca să-ncapă mai multe, ce nu-i clar?), recipientul face poc! (deh, doar e gratis, doar nu speraţi să fie rezistentă la şocuri, la apă, la vânt şi altele, nu?). Nu-i bai, că sunt aşa de multe... mai că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva şi-au propus să scape de găleţi şi nu de portocale sau poate că de amândouă. În orice caz, la fel de discret, găleţile pocnite, erau aşezate tacticos de către cumpărătorii  cu pricina (dar pe şest, evident), în stiva imensă de găleţi frumos aranjate între cele două coşuri cu fructe.

Spectacolul acesta banal mi-a înveselit, din nu ştiu care motiv, seara. La casă, o bătrânică se chinuia de zor să ţină portocalele să nu cadă. Pusese găleata care era mai mult decât plină pe bandă şi, ca urmare a legilor inevitabile ale fizicii, când banda se mişca, portocalele se împrăştiau, în ciuda încercărilor disperate ale femeii de a menţine intact mormanul uriaş. Complicitatea solidară a vânzătoarei, într-un act de compasiune demn de piesele lui Ionesco, a salvat-o – Haideţi că vi le ţin io până scoateţi portofelul! Bătrâna a răsuflat uşurată. Ceva din privirea ei îmi spunea că ei, spre deosebire de ceilalţi cumpărători de portocale, asupra căror gusturi nu mă pot pronunţa, ei chiar îi plăceau fructele aurii şi că aşteptase poate de ani buni ziua asta în care să-şi poată permite luxul de a cumpăra o găleată de portocale. Vedeţi că găleata e crăpată, îi zice vânzătoarea, din acelaşi spirit de solidaritate capitalistă. N-are a face, maică! Doar nu mănânc găleata! a zâmbit bătrânica, aruncându-mi o privire înduioşătoare, care-mi confirma bănuielile. Cum vreţi! i-a răspuns sec lucrătoarea, simţindu-se probabil rănită în amorul propriu profesional.

În drum spre casă m-am tot gândit la portocale. Nu, nu la promoţie... Imaginile din supermarket, ridicole şi înduioşătoare în acelaşi timp, s-au estompat treptat lăsând loc amintirilor care mi-au invadat mintea golită de neuronii distruşi peste zi. Mi-am amintit de o dimineaţă de ianuarie, dintr-o iarnă de demult, când, de ziua mea, mama şi tata mi-au umplut patul din camera mea cu portocale – 10 kilograme, parcă le văd şi acum, imense, luminoase, cu coaja curată, răspândind în aer o aromă plăcută. N-am putut să mănânc mai mult de trei atunci, pe moment, însă imaginea patului plin de portocale mi-a rămas întipărită în suflet ca un fel de simbol al eliberării de lucruri stupide pe care ai mei le simţiseră pe pielea lor atâţia ani. Întâmplarea se petrecea în ianuarie 1990, la scurt timp după revoluţie. Apoi, involuntar, mi-am amintit de tortul cu portocale, de unul dintre ele, special, pe care eu însămi l-am făcut într-un alt an...

Am ajuns acasă târziu, cu sufletul răscolit de un trecut pe care nu-l mai lăsasem demult să mă copleşească. Am intrat tiptil, să nu trezesc minunile. Precauţia se dovedi însă inutilă, căci din dormitor răzbăteau chicoteli zglobii, care mă făcură să uit brusc tot ce trăisem cu o jumătate de oră înainte. Apoi, ca un ecou al unei alte seri de ianuarie, în timp ce-mi scuturam cizmele de zăpadă, s-a auzit vocea Elisei: Mami, ai luat portocale?

Inevitabil… Eminescu

N-am de gând să ţin un discurs patriotic desuet despre cât de mare şi de naţional şi de universal este „Luceafărul poeziei româneşti”, pe care miile de elevi îl numesc adesea astfel prin lucrările lor, fără să-i doară vreo clipă capul cine şi când l-a numit astfel, fără să le pese, de cele mai multe ori, de sensul sintagmei înfipte bine în şabloane şcolăreşti cu care eu însămi am crescut cândva. Dar uite că nici bine n-am început şi am tendinţa de a adopta un ton moralizator (deformaţie profesională…). Îl las deoparte şi îmi reiau gândurile pe care vroiam să le înşir pe taste.

Cu câteva luni în urmă, când am început să explorez zilnic aleile Copoului, mi-a fost dat să văd două scene ce ies din tiparul firescului cotidian al atmosferei unui parc, fie el şi unul încărcat de romantism şi de cultură răspândită frivol pe garduri sau prin boxe amplasate strategic sub leii pe care stă obeliscul (probabil ca să nu le fure cineva). Sunt scene care pe mine, simplu om, m-au marcat, din nu ştiu care motiv anume. N-am încercat să mi le explic, cu toate că ar putea curge pagini întregi pornind de la ele, însă mi-am propus încă de atunci să nu le ţin doar pentru mine. Într-una din zile, în foişor era zarvă. Câţiva tineri se amuzau teribil, comentau cu voce tare, spunând vrute şi nevrute şi se agitau cu privirile aţintite spre teiul bătrân care domină încă centrul parcului. Din când în când, în replicile lor stupide se auzea câte un „Luceafărul”, „romantic”, „Somnoroase păsărele”... Măi, să fie! îmi zic. Te pomeneşti că i-o fi apucat dorul de Eminescu pe adolescenţi. Îmi asum ironia, cu riscul de a fi contestată de către tinerii care cunosc şi care apreciază într-un fel sau altul scrierile lui Eminescu şi precizez că ţinta ei erau în momentul acela strict adolescenţii respectivi. Mi-am continuat plimbarea, apropiindu-mă discret de punctul spre care se aţinteau privirile batjocoritoare şi chicotelile neruşinate şi am înţeles îndată ce anume îi distra atât de tare. O bătrânică îmbrăţişa teiul lui Eminescu şi şoptea ceva, cu ochii închişi. Unul dintre adolescenţi, în euforia animalică ce-l cuprinsese probabil la vederea unei astfel de scene care pentru mintea sa era desprinsă dintr-un film comic s-a dus pe cealaltă parte a teiului şi a imitat-o pe bătrânică. Inutil să precizez reacţia de turmă a celor rămaşi în foişor. Bătrânica nu a reacţionat în niciun fel. A rămas în continuare neclinitiă, îmbrăţişând copacul şi şoptindu-i scoarţei cuvinte care din expresia feţei se vedeau că îi erau dragi. Tânărul s-a depărtat după câteva minute în care, evident, a fost imortalizat cu iphoane ultimul răcnet, pentru ca isprava lui să fie împărtăşită, probabil, a doua zi şi restului de colegi care nu avuseseră privilegiul să asiste la un asemenea spectacol de pomină. M-am depărtat la fel de discret cum mă apropiasem, cu mintea plină de porniri contradictorii – nedumerire faţă de gestul bătrânei, un fel de compasiune amestecată cu scârbă faţă de tinerii aceia bezmetici, ciudă că trăiesc într-o lume în care trebuie să asist la astfel de scene tragi-comice. „Recită Luceafărul, uăi!!!” s-a auzit undeva în spate, când mă depărtasem destul de mult pentru a o mai putea vedea pe bătrânică. A urmat un val nou de râsete groteşti, apoi linişte. Probabil că devenise deja neinteresant pentru ei şi schimbaseră subiectul. După ce mi s-a risipit iritarea generată de comportamentul adolescenţilor, am încercat să înţeleg gestul bătrânei. Oare chiar o fi recitat Luceafărul...? Mă îndoiesc că puştiul ştia vreun vers din poezie şi cel mai probabil a exclamat la mişto, aşa că întrebarea rămâne fără răspuns. La fel ca şi sensul gestului în sine care, probabil, în sufletul femeii, avea o explicaţie totuşi. Cine ştie...

A doua zi, printr-o coincidenţă bizară, atenţia mi-a fost din nou captată de teiul lui Eminescu. De departe am văzut cum cineva, o femeie cred, a pus un buchet de flori lângă bustul poetului, apoi şi-a făcut cruce şi a plecat. De data asta nu mai era, ce-i drept, nimeni în foişor care să imite bufonic gestul, însă am avut sentimentul că scena în sine era un fel de continuare a celei din ziua precedentă, cu alţi actori, în acelaşi decor sacru având în centru copacul simbolic care supravieţuieşte încă, proptit de barele de oţel. Şi ceea ce mi s-a părut demn de luat în seamă este că aceste două scene s-au petrecut în două zile obişnuite din calendar, fără vreo semnificaţie anume, din câte ştiu.

A devenit un fapt aproape inevitabil să se vorbească despre Eminescu pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie. Să se vorbească mult, uneori frumos, inteligent, alteori prost, în necunoştinţă de cauză, de cele mai multe ori cu un patriotism fals, care frizează pateticul. Şi asta... e trist. Şi ca să mă ţin de promisiune, mă voi opri aici. Nu pot totuşi să nu mă gândesc aşa, cu o ironie amară, cum ar fi dacă Eminescu ar învia ca să moară apoi din nou. Poate că atunci s-ar îmbulzi lumea prin librării să-i cumpere şi să-i citească operele, la fel cum s-a îmbulzit în cinematografe ca să vizioneze filmele lui Nicolaescu, la o zi după ce murise. De bună seamă că aşa s-ar întâmpla... numai să fie gratis!

„Binili înfrângi” – pledoarie pentru o poveste cu final fericit

Cu câteva luni în urmă, când am aflat despre diagnosticul lui Tudor Jalbă-Şoimaru, am simţit că mi se face inima cât un purice şi că mi se opresc cuvintele în vârful degetelor, în timp ce încercam să port în continuare o conversaţie măcar în aparenţă firească cu Ema. M-au năpădit lacrimile aşa, fără veste, într-un fel de empatie născută din solidaritate, din gândul că şi eu am un Tudor mic şi drăgălaş, din sentimentul sfâşietor că un om care ţi-a trecut prin viaţă poate să fie încercat de o aşa suferinţă şi că tu, muritor de rând, nu poţi face mai mult decât să-i spui cuvinte pe care i le-au spus deja zeci de persoane şi care, oricât de bine intenţionate ar fi, nu au cum să şteargă o realitate cu nume care-ţi zgârie retina – autism. 

Dar... cine este Tudor şi de ce scriu acum despre el? Tudor Jalbă-Şoimaru este băieţelul Emei, o fiinţă pe care eu am cunoscut-o pe vremea când o plimbam pe Elisa, aflată încă în cele nouă luni de huzur intrauterin, între serviciu şi cursurile de master la care mă încăpăţânam să fiu prezentă, cu toate că mai aveam puţin şi semănam cu un balon uriaş care se încăpăţâna să ignore zăpada şi gerul. Ne-am revăzut apoi sporadic, în diverse ocazii pe care Universitatea le-a mijlocit fără prea multă premeditare. Apoi, de la o vreme, nu am mai ştiut mare lucru de spre Ema. Ştiam doar că se mutase din Iaşi... şi cam atât. Ne-am regăsit prin spaţiul virtual, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi oameni dragi, pe care-i rătăcisem prin amintiri din vremea studenţiei (singurul motiv, cred, care îmi ţine încă activ contul de pe Facebook). Aşa, virtual, l-am cunoscut pe Tudor, băieţelul cu ochişori pătrunzători şi cârlionţi neastâmpăraţi, din poze care mi-au bucurat privirea de mai multe ori. Vestea că Tudor suferă de autism cu întârziere psihică severă am aflat-o într-o seară, tot în spaţiul virtual, care a căpătat brusc o concreteţe în faţa căreia am capitulat în lacrimi. Ema mi-a povestit în câteva cuvinte despre felul în care i se schimbase viaţa. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mi-a vorbit atât de raţional, cu un fel de linişte construită atent, conştientă fiind că dacă ea clachează (şi oare care mamă nu ar putea claca la cel mai mic stimul negativ atunci când află că puiul ei suferă de o astfel de cumplită maladie?), universul dărâmat deja nu va mai putea fi reconstruit. Am vorbit mult atunci... Şi da, recunosc, că m-am gândit că trebuie să fie cumplit să fii într-o astfel de situaţie, ca părinte. Şi, în plus, să lupţi cu probleme financiare, care apar inevitabil, pentru că terapia este extrem de costisitoare şi dă roade doar dacă este constantă, fără întrerupere. Apoi, după o vreme, nu am mai vorbit. Şi nu pentru că nu mi-ar fi păsat de ce se întâmplă cu Ema sau cu Tudor, ci pentru că de fiecare dată când am avut impulsul să-i scriu ceva, mi-a fost teamă să nu fiu patetică (un lucru pe care Ema nu cred că şi l-ar fi dorit) sau să nu spun ceva nepotrivit. Am continuat să mă uit la poze cu Tudor şi să mă rog în gând să fie cumva bine. Nu ştiu cum anume să se întâmple, dar să fie bine...

În seara asta am ajuns, nici eu nu mai ştiu cum, aici. Am poposit mult, mi-am înghiţit din nou lacrimi şi pentru o clipă mi-a trecut prin cap că poate nu m-am rugat în minte zadarnic. Poate că orice lucru pe care îl facem pentru semenii noştri, oricât de neînsemnat ar părea, îşi are rostul lui. Da, ştiu, suntem copleşiţi de mii de cazuri umanitare, pe care adesea le ignorăm sau, cel mult, le tratăm ca pe nişte ştiri faţă de care ai căror protagonişti simţim compasiune şi... atât. Şi da, poate că doar atunci când cei care sunt protagoniştii ştirii sunt oameni pe care-i cunoaştem şi faţă de care nu putem rămâne indiferenţi avem impulsul să facem ceva concret. Dincolo de acest impuls, există însă ceea ce fiecare dintre noi are, sub o formă sau alta, în suflet – solidaritatea umană. Nu ştiu cum să fac pledoarie pentru un caz umanitar care pentru mine înseamnă mai mult de atât. Şi nici nu cred că mi-am propus să fac în mod explicit acest lucru, pentru că sunt conştientă de imunitatea cu care ne protejăm adesea aproape instinctiv sufletul şi mintea în faţa unor astfel de drame ale unor oameni pe care îi cunoaştem sau nu. „Fiecare cu ale lui...” cum bine remarca cineva care nu a rămas indiferent faţă de povestea lui Tudor. Mi-ar plăcea să cred însă că fac pledoarie pentru un final fericit al unei poveşti care m-a întristat, dar al cărei curs îmi doresc din tot sufletul să se schimbe în bine. 

Mi-au rămas întipărite în minte mânuţa lui Tudor din imaginea de pe blog şi cuvintele de-o şchioapă scrise undeva la început şi pe care îmi place să mi le imaginez rostite într-o zi apăsat de micul cârlionţat cu ochi de mărgea – „Binili înfrângi!”