Ea şi Eu

S-a făcut linişte… Doar câteva note de pian descoperite la-ntâmplare îmi alintă gândurile împrăştiate printre minutele care se scurg în grabă, ca să-mi facă parcă în ciudă. Încerc în zadar să le-adun în fraze coerente care să-nvingă oboseala adunată într-un trup care se încăpăţânează să facă slalom printre provocări nocturne animate de nostalgii care-mi revin iar şi iar, ca într-un joc diafan, cu reguli nescrise şi neştiute de nimeni… E deja miezul nopţii şi dau timpul înapoi, chiar dacă în noaptea asta va trebui să-l dau, de fapt, înainte. Închid pleoapele sufletului şi las secundele să se prelingă în zbor inocent în amintire…

E mică… atât de mică şi de fragilă… Genele-i negre par desenate ireal pe chipul uşor încruntat. Îmi întind instinctiv mâna şi-i mângâi cu arătătorul năsucul sfios. Tresare uşor, ca prin vis, apoi îşi reia somnul lin. Doar pentru un timp… Simt cum mi se întipăreşte în minte imaginea ei suavă, în cămăşuţa albă, cu fundă mică pe-o parte… Nu mă satur să o privesc şi să mă minunez de miracolul acesta, singurul care dă sens vieţii mele. Mi-o imaginez alergând, în rochiţă multicoloră, cu cârlionţii în vânt, ieşind zburdalnic de sub pălăriuţa albă… Îi aud râsul cristalin şi mă pierd în ochii mari, negri… Apoi mi-o închipui tăvălindu-se prin nisip, suflând puf de păpădie şi sărutând flori prin parc… O văd furişându-se sub brad ca să şterpelească bomboane şi rostogolindu-se prin zăpadă ca un ghemotoc roşu… Mi-o imaginez recitând poezii şi dansând graţios, apoi… cu ghiozdan şi codiţe… apoi, imaginea tremură, ca atunci când se tulbură oglinda unui lac fermecat… Şi… mă învăluie un fel de căldură stranie… Mă pierd din nou în ochii mari şi simt că mă pierd în mine însămi… O văd plângând… de tristeţe, de fericire, de emoţie, de… de o mie de alte motive… şi simt lacrimile ei pe obrazul meu. Uneori, aş vrea să mi-o imaginez puternică şi nepăsătoare. Alteori aş vrea să fie încăpăţânată şi mai sigură pe ea. Dar cum? Cum să transformi un suflet atât de delicat în ceea ce nu este şi nu va fi vreodată? E ca şi cum i-aş pretinde soarelui să nu mai răsară din mare sau lunii să nu mai plutească printre crengile desfrunzite ale copacilor din faţa ferestrei mele.

Păşesc în vârful picioarelor în camera de alături… Doarme ghemuită şi puţin încruntată, exact ca atunci… Îi aud respiraţia… O privesc în liniştea nopţii şi nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt… Îmi vine din senin să plâng… Pur şi simplu… Şi-mi vine să stau aşa, cu capul sprijinit de tocul uşii o veşnicie… doar ca să mă topesc uşor în somnul ei lin de copil ce se preface sub ochii mei în om mare. E ca atunci, demult… Suntem doar eu şi ea, ca-n ziua aceea lungă de primăvară, în care dintr-un suflet s-a desprins o rază prefăcută ea însăşi în  suflet…

Oftez şi închid încet uşa… Şi odată cu ea simt cum se învălmăşesc haotic secundele, în mii de imagini care-mi invadează memoria, iar şi iar... ca-ntr-o poveste fără sfârşit. 

11 ani de iubire pură… când s-au scurs oare…? 

La mulţi ani, Maria-Elisa!

Urme pe zăpadă

A trecut ceva vreme de când... La fel cum s-au scurs zile multe de când... Dar ce mai contează, faptul este oricum consumat şi nu am de gând să construiesc lamentaţii inutile pe tema căutării timpului pierdut sau a zăpezii buclucaşe care ne-a dereglat bioritmul în ultima săptămână. Aş putea să o fac, la o adică... dar aş fi ipocrită, pentru că eu n-am simţit nimic, nici măcar un pic de furie, în niciuna dintre dimineţile astea de un alb bizar. Aşa că mai bine nu... Şi totuşi e straniu, pentru că în mintea mea se fac involuntar nişte legături...

Am ieşit din casă cu două zile în urmă. După prognoza meteo şi după lacrimile virtuale de crocodil care au inundat Facebook-ul, din dorul nemărginit de primăvară al unora, metamorfozate în umor sarcastic sau de doi bani de alţii, mai spirituali, mă aşteptam să fie prăpăd. În fine, asta nu are prea mare importanţă. Trebuia să duc nişte cărţi la Centrul Cultural Francez (care, de fapt, a devenit, între timp, Institutul Francez), motiv suficient ca să ignor temperatura de afară. Săptămâna trecută am trecut pragul clădirii albe, după un răgaz de aproape 3 ani. M-a trecut un fior straniu când bibliotecara m-a întrebat dacă am mai avut vreodată permis acolo. Fireşte că am avut... Mi-am petrecut anii de liceu pe acolo şi multe dintre zilele mele de studenţie. Apoi... apoi vizitele au fost din ce în ce mai rare. Şi totuşi... m-a cuprins un fel de nostalgie incertă când, după câteva simple verificări, mi s-a spus că permisul îmi expirase din 2010. 3 ani... cât timp!!! N-am avut însă răgaz de nostalgii în după-amiaza aceea. Eram cu Elisa şi nu mi-aş fi iertat-o dacă i-aş fi spulberat entuziasmul de a pătrunde tainele unei limbi care îi este încă necunoscută. Aşa că am dat uitării orice încercare de declanşare a memoriei involuntare.

De data asta însă ştiam că nu mai am scăpare. Am lăsat la intrare cărţile restituite şi m-am strecurat cu paşi minusculi, dar fermi, în interiorul bibliotecii. M-am lăsat purtată de instinct care ştie el ce ştie... M-am trezit în faţa rafturilor cu beletristică, cu volume lucioase, ordonate frumos, pe litere şi pe genuri. M-am oprit brusc în mijlocul cărţilor, ca şi cum un parfum îndepărtat mă ţintuia locului. Da... parfumul acela de cărţi citite şi răscitite, albul ameţitor al pereţilor, apoi câteva titluri care-mi mângâiau amintirile dragi... M-a cuprins un dor de nu ştiu ce, un dor de cărţi, de oameni, de vise frumoase, de orice. Apoi, am atins în trecăt, cu vârful degetelor, cotoarele cărţilor, ca într-un ritual sacru de purificare tactilă a fiinţei. Am respirat adânc, cu zgomot, ca să-mi umplu sulfetul cu parfumul acela de cărţi. Mai târziu am aflat că un creator de la YSL a inventat cu ceva timp în urmă un astfel de parfum cu aromă de cărţi şi m-a amuzat gândul că pentru unii el ar putea ţine loc de lectură. Mi-am oprit degetele pe un cotor alb, imaculat, cu titlu simplu – Des pas sur la neige. Am scos cartea cu grijă din raft şi am luat-o cu mine fără să o deschid măcar, cu toate că nu aveam habar ce se ascunde între filele albe. N-am mai zăbovit, pentru că riscam o criză de nostalgie acută cu efecte secundare de durată şi săptămâna asta chiar nu-mi permit un astfel de lux. Poate săptămâna viitoare...

Acasă n-am rezistat însă la fel de bine tentaţiei. Am deschis cartea şi... ironie! Am dat peste o antologie de poezie canadiană. Nici nu mai ştiu când am citit ultima oară poezii, iar de poezii în franceză nici nu mai vorbesc... Preţ de o oră mi-au trecut prin faţa ochilor câteva zeci de nume cu sonorităţi inedite, nume pe care nu le mai citisem niciodată pe nicăieri – biografii pasagere pe care poate că alţii le-au studiat în profunzime, versuri sonore sau mai puţin sonore, în orice caz, reprezentative pentru literatura canadiană, aşa cum se înţelege din prezentările poeţilor reuniţi în această culegere de versuri. La un moment dat a trebuit să mă opresc. Am reluat lectura în seara asta, cu câteva ore în urmă, căutând în zadar ceva care să-mi rămână în minte, un fel de moto care să închidă în el ceva din esenţa parfumului care mi-a anesteziat sufletul acolo, printre rafturile albe cu margini roşii. Nimic. M-am încăpăţânat să fac însă paşi mai mari sau mai mici pe filele albe, acoperite răzleţ cu vorbe al căror sens nu mă cucereşte încă. (Să fi devenit eu oare insensibilă la poezie?). Dar, spre final... am găsit câteva versuri scrise de François Charon, un autor despre care n-am reţinut decât că era marxist şi naţionalist... dar, cui îi pasă...

Notre corps est un souvenir qui n’a plus de

Fenêtre. Ce n’est pas la peine de courir,

L’espace se soulève tout seul pour nous

Toucher un peu, l’espace emmène le souvenir

A la vitesse de l’avion qui nous effraie.

[…]

La vie ne peut plus attendre, la vie est

Tout à fait la vie.

Voilà! Titlul mi s-a părut însă atât de sumbru, încât nici nu-l mai transcriu… Am păşit repede printre rânduri, sărind graţios dintr-o pagină în alta, hotărâtă să nu pricinuiesc vreo supărare autorilor peste care am sărit doar aşa…pentru că nu-mi place cum sună primul vers din poezia lor. Adevărul este că n-am fost niciodată o cititoare pasionată de poezie. Poeziile sunt frumoase doar dacă te fac să vibrezi. Şi atât.

…cette fille avait toujours

des idées dans la voix

balancées parmi ses robes

[…]

Parfois aussi elle couchait son calme

Sur quatre draps de promesses espagnoles

[…]

(Tania Langlais)

Inchid cartea cu un fel de bucurie inexplicabilă şi abia acum înţeleg legătura… Urmele pe zăpadă sunt ireale, pentru că paşii mei s-au rătăcit demult în primăvară.

Un an cât o clipă

Mă împresoară o linişte pe care aş numi-o bizară, dacă nu aş şti că în mai puţin de jumătate de oră se va risipi printre zorii zilei care prind contur pe geamurile încă adormite. Minunile încă dorm şi-ncerc în zadar să m-agăţ de secunde, pe care le topesc lent în cafeaua fierbinte. Aşadar... s-a scurs un an...

Păstrez încă în suflet intactă clipa miracol în care i-am auzit galsul pentru prima oară şi privirea limpede care mi-a umplut fiinţa de o fericire supremă atunci când şi-a lipit căpşorul mic de pieptul meu, într-o încercare instinctivă de a nu se desprinde de mine, după cele nouă luni în care am fost un singur trup.  Se întâmplă la fel şi acum, de fiecare dată când se agaţă cu mânuţele jucăuşe de gâtul meu şi-şi lipeşte obrazul în dreptul inimii, ascultând fascinat... Uneori adoarme aşa şi mi-e atât de drag să-i simt răsuflarea caldă şi gingaşă pe gâtul meu aplecat instinctiv pentru a-i oferi protecţie... Alteori îi privesc minute în şir somnul liniştit, aşa cum am făcut-o atunci, în prima zi, când orele în care am aşteptat să-l revăd mi s-au părut îngrozitor de lungi. Apoi îmi dau seama brusc că timpul s-a comprimat inexplicabil, compensând într-un fel ciudat acele ore lungi, chinuitoare, de aşteptare. Nu ştiu când a trecut un an... Primul zâmbet, prima silabă, primul dinţişor, primul „mama”, primul pas, primul Crăciun... O întreagă colecţie de prime întâmplări, transformate brusc în amintiri frumoase, din clipa în care s-au petrecut – amintiri care şterg invariabil toate nopţile nedormite, toate grijile, toţi neuronii pierduţi în lungile zile aparent monotone a căror singură mărturie rămân câteva fire albe şi două riduri pe care mă fac că nu le văd, dar care întregesc portretul pe care uneori îl zăresc în treacăt în oglinda din baie. E uimitor mecanismul acesta al memoriei de părinte... Elisa mă întreabă adesea cum era ea la vârsta lui Tudor, dacă şi ea făcea cutare sau cutare lucru şi, de multe ori, mă simt stânjenită pentru că-mi amintesc doar lucruri frumoase, iar ea ar vrea să-i spun totul. Acum îmi dau seama că, de fapt, acesta este modul firesc de a face faţă provocării de a fi părinte, că pe măsură ce experienţele sunt trăite în formele lor plenare, memoria selectează involuntar din ele doar acele lucruri frumoase, pe care, peste ani, ni le amintim stând într-un fotoliu şi răsfoind albume cu fotografii vechi. Restul... nu mai contează.

Nu ştiu când a trecut un an şi poate că nici nu e nevoie să ştiu. Parcă a fost o clipă... una neîncăpătoare, în care s-au înghesuit un milion de alte clipe, în care viaţa a căpătat un sens nou. Nu ştiu dacă în urmă cu mulţi ani, am simţit la fel... Poate că atunci lumea avea alte culori sau poate că nu eram îndeajuns de înţeleaptă ca să-i percep toate nuanţele. Sau poate că e nevoie să retrăieşti o experienţă ca să ţi-o asumi în totalitate şi să poţi pretinde că îi cunoşti sensul. Cine ştie... Eu ştiu doar că de la o vreme încoace simt un alt rost în fiecare secundă pe care o trăiesc şi că anii vor fi de-acum înainte clipe nepreţuite în care-mi voi măsura bucuriile, tristeţile, emoţiile, nostalgiile... pentru că două minuni îmi colorează în fiecare zi existenţa în nuanţe infinite ce-mi definesc fericirea.

... mai e puţin şi se trezeşte... suficient cât să-i mai simt o clipă parfumul de bebeluş adormit şi să-i şoptesc la ureche: „La mulţi ani, minune mică!”

Azi am timp!

O lumină moale şi-un aer ghiduş de primăvară mi-au invadat de dimineaţă casa, într-un fel de spectacol sublim, la a cărui repetiţie asist de câteva zile încoace. Pulbere măruntă de raze se cerne prin perdeaua subţire, cu o voluptate inocentă pe care o las să-mi deschidă pleoapele ameţite de haosul ultimelor nopţi şi să-mi umple încet fiinţa de dorinţe noi, primăvăratice. O las să mi se cuibărească leneşă în sufletul încă amorţit de o convalescenţă hibernală de care mi-am propus să scap cât mai curând. Câteva rămăşite de vise mi se încâlcesc printre gene, într-o sforţare zadarnică de a prelungi beatitudinea clipelor mele matinale, de linişte supremă. Alarma telefonului spulberă cu totul vraja, nu înainte să-mi amintesc însă că azi e prima zi de primăvară şi să-mi propun un lucru simplu – să am timp să mă bucur de ea.

Să am timp a devenit în ultima vreme un ideal fără nume. Alerg nebuneşte în fiecare zi după aceeaşi himeră dintr-o clepsidră invizibilă pe care cineva o întoarce necontenit, ca să îmi facă în ciudă. Nu mă plâng decât atunci când alergarea devine halucinantă şi simt că nu mai pot controla nimic din ce se întâmplă în jurul meu. De fapt, poate că asta este ideea... să nu mai controlez nimic. Ei, da! Şi atunci cine mai.... şi cine mai.... şi cine... Mă apucă râsul la gândul că am devenit indispensabilă puţinilor oameni din viaţa mea. E doar un gând care-mi trece fugar prin minte ca să-mi hrănească vanitatea maternă pe care refuz să mi-o recunosc. Nimic nu este, în realitate, indispensabil. Dar asta e o altă poveste, ce-mi aminteşte de faptul că săptămâna asta am am fost, mai mult ca oricând, un fel de superwoman, adică, în traducere liberă, o casnică ce refuză cu încăpăţânare să se lase copleşită de tot ceea ce presupune un astfel de statut asumat de o fiinţă care detestă lipsa activităţii spirituale. Mi-am propus să nu mai detest nimic. Asta îmi aminteşte că mi s-a spus de curând că sunt o fiinţă epicureică (cu toate că termenul în sine, îmi sună prea pretenţios). Las totuşi filosofia pentru discuţiile filosofice şi revin la o atitudine dacă nu mai pragmatică, cel puţin mai ancorată în cotidian. Vreau ,aşadar, puţin timp... atât cât să pot să mă bucur de primăvara asta pe care am aşteptat-o atât de mult... nici eu nu ştiu de ce. Timp pentru ce, în fond? Cum adică pentru ce? Pentru... un gol de cuvinte mi se strecoară imperceptibil printre gândurile învălmăşite şi-mi amintesc brusc, fără vreo legătură aparentă cu tot ce se întâmplă în dimineaţa asta, întrebarea Elisei de ieri – Mami, dacă nu mai există nimic după ce mori, atunci unde se duce sufletul?. Apoi, ca o ironie frumoasă, cineva îmi urează o primăvară plină de flori în suflet... Poate că acesta este răspunsul. Timp... pentru suflet. Cine ştie...

De dincolo se aud chicoteli amestecate cu ţipete jucăuşe. Timpul de meditaţie a expirat. Mai arunc totuşi o privire spre fereastra inundată de lumină şi încerc să prind cu privirea cât mai multe raze. E primăvară! Îmi spun asta ca o încununare necesară a unor gânduri împrăştiate pe taste şi mă pregătesc instinctiv să alerg şi azi după Timp. Sau... mai bine nu! Azi am hotărât să am timp! Iar dacă nu am, atunci o să-l caut printre vasele adunate-n chiuvetă, printre jucăriile împrăştiate prin toată casa  şi printre nervii irosiţi zilnic de dragul lucrurilor inutile, iar când o să-l găsesc o să-l risipesc cu o bucurie aproape infantilă printre razele care devin din ce în ce mai sigure pe ele; nu înainte să-i şoptesc însă sufletului meu plin de flori şi de dor împlinit de primăvară – Azi am timp!

Vulnerabilitate

... uneori zilele seamănă atât de mult între ele, încât am impresia că visez mereu acelaşi vis pe care nu m-am hotărât încă dacă să-l transform sau nu într-o realitate acceptată. Fiecare dimineaţă se topeşte calm, în felul ei, într-un ritual căruia mă supun dintr-un fel de inerţie fără nume, probabil din dorinţa de a prelungi cât mai mult euforia pe care mi-o dă cafeaua. De cele mai multe ori dorinţa rămâne... dorinţă. Chiar şi atunci când beau o porţie dublă de cafea, în speranţa că aş putea totuşi păcăli nici eu nu ştiu pe cine. Apoi, de la o oră anume încolo ziua se risipeşte într-un haos pe care, oricât m-aş strădui să-l modelez cumva, în ceva, nu reuşesc. De cele mai multe ori eşuez lamentabil, în crize de isterie controlată sau în lacrimi înghiţite pe furiş atunci când minunile adorm şi camerele se umplu petru câteva ore de o linişte fragilă – simplă iluzie nocturnă spulberată ulterior de alte şi alte dimineţi. Paradoxul este ca in haosul acesta zilnic, reuşesc, nici eu nu ştiu cum, să regăsesc frânturi din mine – bucăţi de fiinţă pe care credeam că le pierdusem prin alte haosuri atât de îndepărtate acum...

Sunt zile în care simt acelaşi lucru în o mie de feluri şi mi se pare că încă nu-i de ajuns. Un amestec perfect omogen de iubire nemărginită şi de exasperare perpetuă, care mi se rostogoleşte întruna în suflet asemeni unui bulgăre imens de stele din care cad mereu bucăţi de jar ce-mi ard tâmplele... Seara evadez câteodată, nici eu nu ştiu de ce. Ca s-o pot lua a doua zi de la capăt? Ca să nu uit cum e...dincolo? Nu ştiu. Pur şi simplu. În toate lunile astea care s-au scurs de ceva vreme încoace, am aflat că aerul, dacă este tras cu putere în piept, are virtuţi nebănuite. Şi am mai aflat că uitatul la felinarele din parc, într-o singurătate pe care unii ar cataloga-o drept dubioasă, dacă nu de-a dreptul bolnăvicioasă, are un efect miraculos asupra sufletului.

O jumătate de oră. Atât... Timp prelins în afara clepsidrei, ca să-mi pot aduna toate frustrările de părinte depăşit adesea de propriul statut, de femeie pentru care feminismul în sine a devenit oarecum desuet, de fiinţă complicată care, în fapt nu e chiar atât de complicată, ci poate doar un pic prea altfel faţă alte fiinţe.

Uneori, ca acum, pleoapele mi se închid încet, simultan cu mişcările din ce în ce mai lente ale degetelor amorţite printre tastele şterse. Mă topesc din nou într-un fel de realitate-vis din care se pare că nu mă voi trezi prea curând. Nimic din toate astea nu e, în fond, o tragedie. Doar că pe undeva pe drum, printre eşecuri sau reuşite provizorii de modelare a haosului, simt cum pierd lent câte o fărâmă din ceva pe care nu am ştiut niciodată să-l numesc, dar pe care l-am căutat mereu. Şi mă simt brusc, fără alte explicaţii, EU.

Un dor nebun de primăvară...

Îl simt de ceva vreme... mi-a înmugurit în suflet în clipe miracol, plăsmuite dintr-un fel de beatitudine inexplicabilă, în care visele-mi miros a verde crud şi-a pulbere de aur aruncată răzleţ peste lume. L-am ignorat un timp, atât cât să-mi şoptesc în minte şi să mă conving pe mine că e doar nebunia mea, de-acum obişnuită de a pluti printre anotimpuri înainte de vreme. L-am lăsat apoi să-mi dea târcoale, asemeni unei  prade agile de fum, care păcăleşte un vânător de suflete, uitând că fumul nu e, în fond, decât o simplă iluzie. Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă înşelătoare, cu tril de păsărele împletit cu câţiva stropi de soare prelinşi pe ramurile care-mi ating fereastra de la bucătărie. Pentru o clipă am crezut... dar nu... n-a fost decât o părere matinală, ivită din dorinţa bezmetică de a-mi dezmorţi sufletul prins într-un soi de pânză de păianjen ţesută din fulgi reci, cu fiecare zi de iarnă care se scurge în neant.

Apoi, într-o altă zi, am simţit cum un fior bizar a învăluit lumea din jurul meu, lăsându-mă pe mine undeva în afara învăluirii, într-un fel de contemplaţie închipuită a ceva ce în fapt nu există încă... un fel de forfotă crescândă, venind parcă dintr-un centru imaginar al planetei, unde lucrurile se amestecă într-o curgere perfect uniformă pe care doar fiinţele încă nenăscute o pot simţi, uitând-o apoi din clipa în care migrează spre marginile lumii. Fiorul s-a risipit însă printre fulgi căzând stângaci printre ramurile încă goale, în noaptea aşternută haotic peste oraşul cufundat într-o amorţire latentă. Am oftat sonor, aşa cum fac atunci când sufletul mi-e plin de te miri ce... dar nu l-am lăsat să mă abandoneze în noaptea de gheaţă. L-am păstrat cumva înăuntru... l-am alintat cu răsuflarea caldă şi c-o lacrimă rostogolită firav într-o şoaptă către nimeni (sau poate către mine însămi...). Ştiam că va înmuguri încet şi că mă va chinui până când mugurii vor fugi aiurea care-ncotro, ca să poposească apoi pe ramurile acum încă pustii. Dar e un chin frumos pe care-l las să-mi cutreiere fiinţa, într-un fel de călătorie iniţiatică într-un timp cu care am încetat să mă lupt şi pe care cândva îl numeam atât de pretenţios – Trecut...

Azi... azi mi-am abandonat în cele din urmă fiinţa unui dor nebun de primăvară, pe care-l simt în fiecare dintre celulele trupului şi-n fiecare fir de suflet, rătăcit printre ele. L-am lăsat să-mi sugrume până şi ultima pornire raţională care-mi mai amintea că totuşi suntem abia la jumătatea lui februarie. Mi-au venit în ajutor câteva narcise plăpânde care de ieri au poposit pe-un raft din bibliotecă, scăldând coperţile cărţilor într-un fel de lumină călduţă ce-mi aminteşte de ferestrele unui anticariat din vremea studenţiei, pe care poate l-am vizitat sau poate doar mi l-am închipuit în vreun vis lunatic de primăvară. Cine ştie...

Iar acum... acum, într-o clipă de revelaţie magică, îmi îndrept privirea ostenită de-atâtea suave insomnii hibernale spre raftul cu narcise. Printre ele se zăreşte, într-un fel de ironie ludică, o barbă argintie de Moş Crăciun dintr-o fotografie veche. Un zâmbet îngăduitor mi se aşterne pe chip, ca într-un fel de dulce resemnare şi simt, mai puternic ca oricând, dorul... acelaşi dor nebun de primăvară, care mi s-a lipit de suflet şi a prins parcă rădăcini acolo-n adâncurile lui, fără să ştie că, de o vreme, eu nu mai aştept nimic...

Despre (in)toleranţă şi prejudecăţi

Îmi place să cred că sunt o fiinţă tolerantă, fără prejudecăţi care să-mi complice inutil existenţa şi aşa complicată de zeci de alte lucruri la fel de inutile, dar în a căror inerţie mă las uneori antrenată involuntar. Fără îndoială, am şi eu uneori idei fixe, de care scap însă destul de uşor tocmai pentru că, din fericire, mă număr printre oamenii pentru care normalitatea este ceva relativ şi care nu uită că propria perindare prin acest univers este, în fond, efemeră. Cu toate acestea, săptămâna trecută am avut cel puţin trei momente în care m-am îndoit pentru câteva clipe de lipsa mea de prejudecăţi. Trei situaţii pe cât de diferite, pe atât de intrigante m-au făcut să meditez, între un biberon, două scutece schimbate, un film, câteva pagini dintr-o carte (da, mai am timp şi de astea, deşi mă mir şi eu când şi cum…) la propria (in)toleranţă.

Momentul nr. 1:

Într-una din zilele trecute am ascultat multe melodii cântate de Darren Hayes – unele mai vechi, de pe vremea când cei de la Savage Garden se bucurau încă de un succes care cu siguranţă s-a diluat mult între timp, altele mai noi, dar în aceeaşi notă. Nu sunt neapărat mare fan al artistului, însă recunosc că e unul dintre soliştii pe ale cărui CD-uri nu mi-ar părea rău să arunc bani, în cazul în care nu ar mai exista youtube.com sau alţi binevoitori. Involuntar, în timp ce ascultam una dintre piese, mi-a sărit în ochi un comentariu al unui utilizator de youtube, referitor la homosexualitatea, recunoscută în cele din urmă, a lui Darren Hayes. Am avut un fel de şoc. Nu unul foarte grav, ci mai degra unul dintre acelea care trec la fel de repede cum au apărut. Am căutat rapid pe Google tot felul de informaţii, dintr-un reflex pe care nu ştiu cum l-aş putea altfel numi decât un fel de instinct primar şi barbar de a pătrunde, chiar şi aşa, din exterior, în vieţile unor oameni pe care-i cunoaştem, dar, de fapt, nu-i cunoaştem. Da, Darren Hayes este homosexual, a mărturisit asta cu mulţi ani în urmă, după ce şi-a dat şi el seama despre asta. Numai eu, nepăsătoare la astfel de ştiri senzaţionale, am zăcut în ignoranţă atâta timp. Mă întreb cum de oi fi supravieţuit! Ei… şi aici se activează intoleranţa şi prejudecăţile mele. Tot involuntar (de fapt, semi-voluntar, în virtutea aceluiaşi instinct primar), am dat peste o fotografie în care solistul poza tandru alături de partenerul său homosexual. Brusc m-a apucat un dezgust nebănuit. Nu ştiu dacă faţă de fotografie sau faţă de ideea în sine, ci mai degrabă faţă de gândul că toate acele melodii pe care eu le-am ascultat ani la rând, care mi-au atins sufletul în momente în care nimic altceva nu ar fi putut-o face, toate acele versuri… avuseseră un destinatar masculin. Mare chestie, la urma urmei. În fond, arta e artă. Şi totuşi… am rămas cu un gust amar şi cu o revoltă înăbuşită. Homosexualitatea nu e un subiect tabu pentru mine, însă pur şi simplu am tratat-o întotdeauna ca atare, cu indiferenţa aferentă unui lucru care nu mă priveşte. Mărturisesc că nu înţeleg fenomenul în sine, că pot să am decenţa cuvenită faţă de cazurile patologice, genetice, demne de compasiune, dar că mă depăşeşte felul în care unii oameni îşi „descoperă” homosexualitatea după ce au relaţii catalogate drept normale, după ce unii mai fac şi copii etc. În fine… Depăşesc deja graniţele a ceea ce mi-am propus să analizez, aşa că revin… Incidentul m-a făcut, aşadar, să-mi pun la îndoială propria toleranţă.

Momentul nr.2:

În lista mea de Facebook figurează multe persoane; mai multe decât mi-aş dori uneori. Desigur, nimic nu mă opreşte să fac o curăţenie generală (cum, de altfel, mi-am şi propus de câteva ori), însă de fiecare dată când am această pornire realizez brusc că am cel puţin alte zece lucruri mai importante de făcut decât să şterg nişte nume dintr-o listă virtuală. Ieri am şters totuşi un nume din listă, pentru că începuseră să mă agaseze postările cu şi despre ateism, ironiile de doi bani pe seama religiei şi alte aberaţii din aceeaşi categorie. Şi asta nu pentru că aş fi eu cine ştie ce fiinţă credincioasă habotnică (prefer, de altfel, să păstrez pentru mine lucrurile în care cred sau nu cred), ci pentru simplul motiv că unele lucruri sunt suficient de enervante încât atunci când se repetă la infinit să devină groteşti. Ulterior am aflat că exista şi o opţiune mai... blândă care îmi permitea să nu mai văd toate aberaţiile postate de persoana respectivă fără s-o şterg neapărat din listă. Prea târziu! Şi dacă stau bine să mă gândesc nu e chiar aşa o mare tragedie. Şi totuşi... am devenit mai puţin tolerantă?

Momentul nr. 3:

Momentul nr. 3 este mai degrabă un colaj de momente care formează un adevărat „caz”, cu care mă confrunt încă de când, însărcinată fiind, am început să devin interesată de alimentaţia bebeluşilor. Atunci când s-a născut Elisa nu aveam internet şi nici prea multe surse de documentare care să mă ajute pe mine, prospătă mămică, să fac totul ca la carte. Am rămas cu o oarecare frustare maternă legată de multe lucruri ce privesc creşterea bebeluşilor, pe care le-am făcut sau nu bine la vremea aceea. E drept că asta nu s-a reflectat în felul în care Elisa a crescut şi a devenit ceea ce este acum – un copil minunat, de care sunt mândră în cele mai multe cazuri. Însă pentru că de data asta am avut acces la mult mai multe informaţii, am încercat să profit de acest aspect. Aşa se face că, fără a căuta prea mult, m-am trezit asaltată (figurat vorbind) de o avalanşă de articole pro-alăptare, unele dintre ele de-a dreptul vehemente – sfaturi peste sfaturi, idei fixe, ultimatumuri fictive date mamelor care, din varii motive, nu (mai) alăptează etc. Altfel spus, un amestec exasperant de paranoia  şi de rigiditate, ambalat prost în cuvinte împrăştiate peste tot. N-o să-mi exprim aici opinia în privinţa alăptării bebeluşilor, aşa cum nu am făcut-o nici despre homosexuali sau despre ateism. Mi-am dat seama însă, tot cu puţin timp în urmă, că am început să evit să discut despre acest subiect cu oricine susţine în acest mod milităresc alăptarea (care, în fond, e un proces cât se poate de natural şi de necesar, dar fără de care, pe de altă parte, onest vorbind, se poate supravieţui în cele mai normale condiţii). Mai mult, au început să mă agaseze fotografii de genul acelora în care mame eroine curăţă cartofi în timp ce alăptează gemeni, încercând să demonstreze multifuncţinalitatea femeii, printr-un mesaj deformat, care mi se pare la fel de ridicol ca şi acela pe care l-ar transmite o fotografie cu un bebeluş ataşat la o cutie de lapte praf în formă de sân. Mă opresc pentru că risc să cad eu însămi în plasa unei dezbateri care pentru mine şi-a pierdut de mult timp utilitatea. Nu cred că e vorba neapărat despre prejudecăţi... ci doar despre bunul simţ de a-ţi vedea de propria viaţă, fără a te amesteca mai mult decât trebuie în vieţile altora.

Aşadar, iată-mă implicată, voluntar, desigur, în nişte situaţii în care sunt nevoită, să-mi pun la încercare, sub o formă sau alta, (in)toleranţa şi care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am început să alunec încet spre un fel de conservatorism personalizat, cu reguli pe care doar eu le cunosc...

Epilog:

La scurt timp după aceste mici devieri meditative, al căror singur merit, dacă-l pot numi astfel, este de a diversifica inedit cotidianul, am rezolvat dilema falsului meu conservatorism. Într-una din serile trecute, în timp ce mă întorceam de la cumpărături cu Sister, i-am povestit incidentul cu homosexualitatea lui Darren Hayes. Elisa era cu noi şi, deşi vorbeam foarte explicit, nu a intrat în conversaţie, aşa cum face adesea când eu şi Sister pălăvrăgim despre te miri ce. Sister s-a amuzat de descoperirea mea tardivă legată de solistul cu pricina, apoi s-a lăsat o tăcere bizară. M-am trezit că o întreb pe Elisa – Tu ai priceput despre ce vorbim? Nu prea..., a mărturisit cam încurcată. Apoi, cu mai mult curaj... Ce înseamnă gay? I-am explicat care e sensul cuvântului. I-am spus ce înseamnă, de asemenea, cuvintele „homosexual” şi „lesbiană”, atât cât se poate explica pe înţelesul unui copil de 11 ani. A avut o reacţie destul de bizară. S-a arătat oarecum intrigată şi amuzată de astfel de „ciudăţenii”, cum le-a numit. Apoi, după câteva minute, a întrebat retoric: Chiar există aşa ceva? I-am confirmat, o dată în plus, încercând să dau discuţiei un aer relaxat. În fond, dacă nu îi explic eu anumite lucruri, oricum le va afla singură mai devreme sau mai târziu... Discuţia a deviat apoi spre alte subiecte mai puţin controversate. Am avut însă, la scurt timp după aceea, o revelaţie asupra toleranţei – involuntar, am încercat să mi-o imaginez pe mama vorbindu-mi despre homosexualitate, ateism şi alte subiecte controversate. Am zâmbit apoi, cu gândul la problemele care mă provocaseră să reflectez la prejudecăţi, zilele trecute. Nu, nu sunt intolerantă... şi nici nu am prejudecăţei inutile. Sunt doar o fiinţă căreia îi place să spună lucrurilor pe nume atunci când este cazul şi care preferă acţioneze pur şi simplu în numele propriilor credinţe şi convingeri decât să şi le transforme în sloganuri sforăitoare trâmbiţate pe toate drumurile.