Când umbra redevine fiinţă

Un om în mijlocul chitarelor sale rostind şi cântând cuvinte calde, cuvinte senine, cuvinte-fior, cuvinte-ncântare… într-un chip atât de firesc, încât pare că ele, cuvintele, izvorăsc necontenit dintr-un suflet în care infinitul devine boabă de stea, desprinsă cândva dintr-o lume primordială, în care cuvânt şi cântec erau o singură fiinţă – acesta este Nicu Alifantis, cel pe care l-am cunoscut eu astă seară, de acolo, din spatele sălii cufundate în întuneric blând pe care cântecul l-a rupt în fâşii de lumină… o altfel de lumină… Acelaşi care, cu o mirare duioasă, în care am simţit bucuria nostalgică a unui om frumos ce radiază în juru-i frumuseţe m-a întrebat atunci când i-am întins volumul meu îngălbenit de vreme ca să-mi dea un autograf: „De unde ai tu cartea asta...?” „Din vremea studenţiei mele...” i-am răspuns fără să gândesc prea mult. Mi-a zâmbit... pentru restul, n-a mai fost nevoie de cuvinte...

Contraste

Ziua de azi, devenită deja ieri de vreo câteva minute, a stat sub semnul contrastelor. Oboseala inevitabilă care m-a copleşit la finalul ei mă împiedică să-mi dau seama dacă este ceva pozitiv sau ceva care ar trebui să mă pună pe gânduri. Cert este că le-am întâlnit la fiecare pas, de-a lungul orelor care s-au scurs mult mai repede decât îmi imaginasem eu. Am început în forţă, chiar de la primele ore ale zilei cu o situaţie tipic românească, dar care, nu ştiu exact din care cauză anume, mi-a crescut doza de bună dispoziţie matinală.

Aproape linişte

Cât de imprevizibile pot fi uneori clipele ce ni se scurg prin porii sufletului ostenit de atâta goană zilnică după... nici eu nu ştiu după ce. Şi când mă gândesc că săptămâna începuse totuşi destul de promiţător, cu aburi de cafea încâlciţi prin gene vioaie aşteptându-şi cuminţi rimelul rezistent la apă (nu şi la apă sărată, din nefericire...), cu zâmbet fugar uitat pe jumătate în oglinda din baie şi cu câteva chicoteli ghiduşe ce dau viaţă încăperilor sumbre în care mi se înghesuie nopţile prea scurte din ultima vreme. Începuse bine...

Cum am devenit Blogger European în 2013

Tot ce ni se întâmplă în viaţă are un sens... am afirmat-o de atât de multe ori, încât cu siguranţă că aş putea fi acuzată că mă amăgesc cu clişee frumoase, în încăpăţânarea mea de a vedea mereu dincolo de aparenţe, dincolo de sensurile imediate, care ne pun adesea la încercare neuronii. Desigur, depinde şi la ce anume ne raportăm experienţele pe care le trăim, cu sau fără voia noastră. Există, cu siguranţă, lucruri al căror sens nu ni se dezvăluie poate niciodată sau chiar dacă aceasta se întâmplă totuşi, explicaţiile tardive devin inutile. Nu-mi trece prin minte decât experienţa pragmatică a zilei de ieri şi anume faptul că în dormitorul Elisei s-a spart ţeava de apă caldă, lucru care a generat o întreagă nebunie – tavan, mobilă, covoare şi o mulţime de jucării care au făcut fără voia lor un duş cu apă fiebinte, o tabletă murată ce se află momentan la uscat, dar din care nu ştiu dacă se va mai recupera ceva, sperietura zdravănă a lui Tudor, panica de moment şi alte câteva efecte negative pe care le trec cu vederea. Sensul? Habar nu am... Poate doar faptul că din această cauză extremă s-a impus o mobilizare de forţe pentru a duce covoarele la spălătorie, lucru care în alte circumstanţe nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa am dat curs fără să vreau unei „tradiţii” tipic româneşti – aceea de a sta fără covoare pe jos cu o săptămână înainte de sărbători. Ba chiar am luat-o înaintea tuturor gospodinelor care o practică, având în vedere că suntem abia la începutul lui decembrie... Dar nu despre ţevi sparte şi nici despre covoare duse la curăţătorie îmi propusesem să scriu, ci despre ceea ce mi-a transformat săptămâna trecută într-una dintre cele mai frumoase din ultima vreme. Cum am devenit "blogger european"...

Visând la Europa în România secolului al XXI-lea

Cu mai bine de două luni în urmă am început să visez... să visez lucid, cu ochii larg deschişi şi cu speranţa că reveriile mele pot schimba ceva în bine. Îmi propusesem atunci să scriu o serie de articole, animată fiind de impulsul pe care l-a generat în mintea şi în sufletul meu o competiţie care pentru mine însemna mai mult decât miza în sine, aceea de a deveni „blogger european”. În fond, aceasta era doar o partea a reveriilor mele, cu rădăcini mult mai adânci, în primele mele contacte cu lumea de dincolo de graniţele care ne despart încă ţara asta minunată în care trăim de o lume la care, chiar dacă de multe ori nu o recunoaştem, aspirăm cu toţii – lumea civilizată, de care am fost ţinuţi departe atâtea decenii în care negura comunistă ne-a înceţoşat privirile. 

Fărâme de sens...

Sens… Tot ce ni se întâmplă, fiecare clipă, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, fiecare dezamăgire şi fiecare clipă de fericire supremă, fiecare pas făcut înainte sau înapoi, fiecare lumină pe care o aprindem şi fiecare uşă pe care o închidem în noi înşine sau în afară şi, mai presus de toate, fiecare fărâmă din fiinţa noastră trebuie să aibă un sens, pe care-l absoarbe şi îl propagă simultan din şi în ceea ce ne înconjoară, ca într-un vertij nesfârşit în care adesea ne pierdem. 

La picnic sau la flashmob, suntem cetățeni europeni

Scriam cu ceva timp în urmă despre o inițiativă lăudabilă a unui grup de 24 de elevi de la Liceul Teoretic de Informatică ”Grigore Moisil” din Iași, care au conceput și implementat în această vară un amplu proiect de campanie, sub titlul EUROLIIS – Drepturile noastre în Uniunea Europeană, proiect înscris în compentiția Euroscola, organizată și în acest an de către Parlamentul European și având ca obiective esențiale popularizarea drepturilor cetățenilor europeni în rândul tinerilor, precum și informarea acestora cu privire la importanța participării la vot pentru alegerea reprezentanților țării în Parlamentul European. Eram convinsă atunci și cred în continuare cu tărie că acțiunile acestor tineri entuziaști vor contribui la schimbarea unor mentalități. Și nu spun asta doar pentru că îi cunosc personal și pentru că lucrăm împreună la acest proiect, ci, mai presus de orice, pentru că i-am văzut pe ei înșiși acumulând și disecând informații, i-am ascultat aducând argumente personale în dezbaterea unor probleme care îi privesc pe ei în mod direct în calitate de cetățeni europeni, i-am văzut transformându-se puțin câte puțin în direcția pe care ei doresc să o imprime și altor tineri de vârsta lor, aceea a cetățeniei europene asumate onest, din toate punctele de vedere.

Două dintre acțiunile întreprinse până acum în cadrul campaniei pe care au gândit-o liceenii de la ”Grigore Moisil”, sau de la LIIS, cum mândri le place să se prezinte atunci când sunt întrebați de la ce școală vin, m-au făcut să conștientizez eu însămi că adesea este nevoie doar de puțină bunăvoință, de dorința de a cunoaște și mai ales de dorința de a te adapta și de a evolua într-o direcție pozitivă pentru a înțelege sensul unor concepte care altfel s-ar putea să rămână abstracte și inutile pentru cei mai mulți dintre adolescenți și nu numai.