De câteva zile
trăiesc un sentiment bulversant chiar şi pentru fiinţa temperamentală din mine
– amestec de plenitudine şi de angoasă cotidiană, de fericire înţeleaptă şi de dorinţă de eliberare din
mine însămi. Dacă nu ar exista precedente, l-aş numi bizar, însă... Nu, nu
încerc să scriu un discurs despre unicitatea eului şi nici să fac o şedinţă de
autoterapie scripturală. Colţul din dreapta al monitorului îmi arată că nu este
timp pentru divagaţii inutile, nici măcar într-o astfel de noapte ce stă sub
semnul insomiei. Aceasta nu mă opreşte totuşi să-mi îngădui un moment de
revelaţie.
Cu câteva luni în
urmă, când am văzut prin oraş afişele ce anunţau redeschiderea Teatrului
Naţional, am simţit un fel de extaz interior, pe care doar copiii îl pot
pricepe cu adevărat. Îmi era dor de sala de poveste, în care am avut norocul
să-mi pierd paşii seri de-a rândul cu ani în urmă, pe vremea când încă visam
necontrolat. Mi-am promis că nu voi rata reîntâlnirea cu teatrul în spaţiul său
sacru. E drept că în toţi aceşti ani am văzut spectacole în celelalte locaţii
din oraş, unele emoţionante, altele despre care abia dacă-mi amintesc, însă îmi
era dor să-mi las simţurile subjugate de eleganţa catifelei purpurii şi de
strălucirea decorului, cu toate că barocul nu mă caracterizează întotdeauna.
Promisiunea a alunecat însă undeva adânc în suflet, odată cu toamna asta de
ispravă, care mi-a înflorit toate nostalgiile de odinioară. Cel puţin aşa îmi
place să cred. În realitate, timpul, da, marele Timp, nu mi-a îngăduit în toate
aceste săptămâni de când s-a redeschis Teatrul Naţional să mă bucur de
splendoarea care s-a lăsat atât de mult aşteptată. Nu caut scuze, e purul
adevăr. N-am timp, dar cine are...? Esenţial este că, în cele din urmă, am
regăsit bucuria de odinioară. Şi nu oricum, ci printr-un mijlocitor cu totul
special.
Miercurea trecută am văzut-o pentru prima dată pe scenă pe Maia
Morgenstern. Recunosc, înainte de începerea piesei, n-am acordat prea multă
importanţă nici măcar detaliilor importante. Poate părea uşor ipocrită această
mărturisire, ştiu... Adevărul este că m-am bucurat atât de mult că merg din nou
la teatru, încât chiar nu conta ce urma să văd pe scenă. Când am primit
invitaţia de la buna mea prietenă, am acceptat fără să-mi pese ce şi cum. De
obicei sunt selectivă şi nu din snobism, ci din acelaşi considerent temporal
care mă face să pun mereu în balanţă adevărata valoare a unui lucru sau altul
cu greutatea sa măsurată în minute. De data asta însă, evadarea în teatru a fost
din start nepreţuită, aşa încât da, spre ruşinea intelectualului din mine, m-am
trezit cufundată în catifeaua scaunului purpuriu fără să am habar la ce piesă
venisem. Am aflat rapid – Jubileul, în
regia lui Radu Beligan. Mai târziu, am aflat că era vorba despre un text scris
de Jean-Marie Chevret şi Michèle Ressi,
autori contemporani de care nu auzisem vreodată. Dar acestea sunt deja detalii… să
nu ne pierdem în ele. Piesa în sine, deşi nu mă încumet s-o judec, e destul de
banală – o actriţă celebră, ajunsă la vârsta senectuţii, se simte părăsită de
celebritatea care i-a hrănit orgoliul ani la rând şi este în căutare disperată
de publicitate. Obţine o apariţie nesperată la o emisiune televizată cu
audienţă mare însă, din nefericire, din cauza unui incident tragi-comic (se
blochează pe terasa propriului apartament), nu reuşeşte să mai ajungă la
emisiune, petrecându-şi noaptea întreagă pe terasă şi având astfel ocazia să-şi rememoreze trecutul. Personajul trece printr-o gamă de stări
variate, de la furie, la disperare, de la calm, la nepăsare, de la deznădejde
şi nepuţinţă la pace interioară. Totul este supradimensionat, personajul
autoconstruindu-se gradat, în tuşe groase, combinate ingenios cu tuşe fine, de
la prima la ultima replică. Nimic altceva decât un monolog siropos despre viaţa
divei Amelie, actriţă ajunsă la o vârstă a rememoărilor şi a iluziilor – singurele care îi
mai hrănesc foamea de lumina reflectoarelor. Glumiţe reuşite, presărate pe ici
pe colo, gustate pe măsură de public (spre surprinderea mea, erau multe scaune
goale), într-un text cu filosofie multă şi adesea facilă, servită de către
autori la pachet cu un happy end cu iz hollywoodian. Cum spuneam însă… nu piesa
în sine e cea care m-a fascinat, ci aceea care i-a dat viaţă – Maia Morgenstern.
Nu o văzusem niciodată înainte, nici pe
scenă, nici în vreo altă împrejurare. Am văzut-o sporadic pe la televizor, mai
mult în reclame decât în alte contexte. N-am văzut nici Patimile lui Isus,
filmul care a iscat atâtea comentarii şi nici vreo piesă televizată. Cu alte
cuvinte, nu o cunoşteam pe Maia Morgenstern şi poate că şi acest lucru a
contribuit la perplexitatea (în sens pozitiv) care m-a subjugat odată cu
vizionarea Jubileului. Maia
Morgenstern e genială – orice aş spune
în plus, mi se pare inutil. Şi totuşi, o fac, pentru că simt nevoia să
eliberez, chiar şi aşa, chinuit, bucuria de a fi cunoscut un mare actor în
felul acesta. E o femeie frumoasă, care nu-şi arată vârsta (nici nu ştiu câţi
ani are) sau dacă şi-o arată, o face exemplar. Reuşeşte să joace formidabil un
rol care nu excelează prin construcţie dramatică, făcând dintr-o piesă şubredă
din multe puncte de vedere un monolog frumos, la care îţi este drag să te uiţi
şi în care eu, om simplu, fără aere de divă sau de cine ştie ce personaj, m-am
regăsit în câteva rânduri cu toată fiinţa mea. Poate că pledoaria mea devine uşor
patetică, având în vedere circumstanţele. Am citit mai multe comentarii (probabil mult mai avizate decât ceea ce
scriu eu acum), pe marginea piesei, unele laudative, altele tăioase. Nu m-au
convins nici unele, nici celelalte. Eu ştiu ce am văzut eu şi asta mi-e de
ajuns. Am văzut un om singur, pe o scenă căreia, pentru două ore, i-a
împrumutat viaţă, în faţa unei săli pe care mi-ar fi plăcut să o văd arhiplină,
dar care, în fond mi-a umplut sufletul,
Dacă nu aţi văzut-o încă pe Maia
Morgenstern jucând, mergeţi şi o vedeţi! În Jubileul
sau în oricare altă piesă… Sunt multe de spus, însă nimic nu egalează
sentimentul de a te (re)întâlni cu teatrul. Pentru mine a fost ca o reîntâlnire
cu mine însămi. E târziu, foarte târziu… dar, vorba divei Amelie, e şi mâine o
zi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu