redirect

duminică, 27 ianuarie 2013

Coji de portocale


Îmi plac portocalele... mai mult decât merele. Desigur, dacă cineva şi-ar pune în cap, mi-ar putea reproşa asta ca pe un moft cu iz de lipsă de patriotism. Slavă Domnului că nu şi-a propus nimeni (încă) să-mi demonstreze o astfel de idee aberantă. Nu ştiu dacă faptul în sine este o reminiscenţă a copilăriei îndepărtate, a vremurilor în care mama făcea un tort delicios cu portocale, de obicei o dată pe an, la Crăciun, când făcea putea face rost de ele, în restul anului răsfăţându-ne cu tort de mere autohtone (alea creşteau în copaci, nu era nevoie să faci rost...). Sau poate că e vorba pur şi simplu de o preferinţă olfactivă, cine ştie. În orice caz, îmi plac portocalele. Şi săptămâna asta am constatat că nu sunt singura căreia îi plac portocalele...

Eram la cumpărături, într-una dintre serile trecute. În ultima vreme fac asta mai ales seara, când supermarketurile sunt aproape de sfârşitul programului. Explicaţia este simplă – diversific peisajul după o zi de stat în casă, evit aglomeraţia exasperantă din timpul zilei şi, ca o încununare a relaxării mele urbane, la întoarcere conduc pe străzi aproape goale, şi-mi fac curat prin minte, aruncând pe fereastra maşinii saci imaginari de gunoi umpluţi cu neuroni asfixiaţi peste zi din varii motive. Revenind... Eram la cumpărături când am început să văd în jurul meu oameni cu portocale. Nu, nu e o metaforă. Oameni de toate vârstele, cu toate că printre ei cei mai mulţi păreau a fi pensionari, cărau găleţi cu portocale. Pe moment n-am înţeles ce se întâmpla. Lângă nişte coşuri imense, pline cu portocale, un bărbat şi o femeie, probabil soţ şi soţie, umpleau şi goleau de zor o găleată. Ea se tot apleca, lua câte două trei portocale, el le punea în găleata cocoţată pe marginea unui coş în care mai erau alte două găleţi pline cu vârf, apoi le scotea şi le arunca înapoi spunându-i ceva femeii. Ea îi dădea altele şi tot aşa... Din când în când amândoi exclamau mulţumiţi câte ceva, apoi îşi continuau munca sisifică (e drept, mai mult pentru ea era sisifică, el nu făcea decât să dea indicaţii azvârlind în coş fructele care, aşa cum mai târziu am înţeles, nu aveau forma perfectă ca să fie aranjate în găleată astfel încât să încapă cât mai multe). Lângă ei, alţi oameni făceau, sub o formă sau alta, aproximativ acelaşi lucru, chinuindu-se să înghesuie cât mai multe portocale în câte o găleată, de parcă ar fi participat la vreo întrecere sportivă. M-am lămurit ce se întâmpla de fapt abia când am văzut panoul imens de deasupra coşurilor cu portocale. Aşadar, promoţie la portocale – câte încap într-o găleată, la doar 15 lei (pardon, 14,99 lei). Cum, nu vă plac portocalele??? Ei, hai, că sunteţi chiar culmea... au vitamine, sunt exotice, coaja poate fi dată prin răzătoare şi... şi... să nu uităm de găleată!!! Găleata e gratis, se-nţelege! Curat chilipir! Ce mai contează că din când în când, sub presiunea portocalelor împinse discret în fundul găleţii (ca să-ncapă mai multe, ce nu-i clar?), recipientul face poc! (deh, doar e gratis, doar nu speraţi să fie rezistentă la şocuri, la apă, la vânt şi altele, nu?). Nu-i bai, că sunt aşa de multe... mai că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva şi-au propus să scape de găleţi şi nu de portocale sau poate că de amândouă. În orice caz, la fel de discret, găleţile pocnite, erau aşezate tacticos de către cumpărătorii  cu pricina (dar pe şest, evident), în stiva imensă de găleţi frumos aranjate între cele două coşuri cu fructe.

Spectacolul acesta banal mi-a înveselit, din nu ştiu care motiv, seara. La casă, o bătrânică se chinuia de zor să ţină portocalele să nu cadă. Pusese găleata care era mai mult decât plină pe bandă şi, ca urmare a legilor inevitabile ale fizicii, când banda se mişca, portocalele se împrăştiau, în ciuda încercărilor disperate ale femeii de a menţine intact mormanul uriaş. Complicitatea solidară a vânzătoarei, într-un act de compasiune demn de piesele lui Ionesco, a salvat-o – Haideţi că vi le ţin io până scoateţi portofelul! Bătrâna a răsuflat uşurată. Ceva din privirea ei îmi spunea că ei, spre deosebire de ceilalţi cumpărători de portocale, asupra căror gusturi nu mă pot pronunţa, ei chiar îi plăceau fructele aurii şi că aşteptase poate de ani buni ziua asta în care să-şi poată permite luxul de a cumpăra o găleată de portocale. Vedeţi că găleata e crăpată, îi zice vânzătoarea, din acelaşi spirit de solidaritate capitalistă. N-are a face, maică! Doar nu mănânc găleata! a zâmbit bătrânica, aruncându-mi o privire înduioşătoare, care-mi confirma bănuielile. Cum vreţi! i-a răspuns sec lucrătoarea, simţindu-se probabil rănită în amorul propriu profesional.

În drum spre casă m-am tot gândit la portocale. Nu, nu la promoţie... Imaginile din supermarket, ridicole şi înduioşătoare în acelaşi timp, s-au estompat treptat lăsând loc amintirilor care mi-au invadat mintea golită de neuronii distruşi peste zi. Mi-am amintit de o dimineaţă de ianuarie, dintr-o iarnă de demult, când, de ziua mea, mama şi tata mi-au umplut patul din camera mea cu portocale – 10 kilograme, parcă le văd şi acum, imense, luminoase, cu coaja curată, răspândind în aer o aromă plăcută. N-am putut să mănânc mai mult de trei atunci, pe moment, însă imaginea patului plin de portocale mi-a rămas întipărită în suflet ca un fel de simbol al eliberării de lucruri stupide pe care ai mei le simţiseră pe pielea lor atâţia ani. Întâmplarea se petrecea în ianuarie 1990, la scurt timp după revoluţie. Apoi, involuntar, mi-am amintit de tortul cu portocale, de unul dintre ele, special, pe care eu însămi l-am făcut într-un alt an...

Am ajuns acasă târziu, cu sufletul răscolit de un trecut pe care nu-l mai lăsasem demult să mă copleşească. Am intrat tiptil, să nu trezesc minunile. Precauţia se dovedi însă inutilă, căci din dormitor răzbăteau chicoteli zglobii, care mă făcură să uit brusc tot ce trăisem cu o jumătate de oră înainte. Apoi, ca un ecou al unei alte seri de ianuarie, în timp ce-mi scuturam cizmele de zăpadă, s-a auzit vocea Elisei: Mami, ai luat portocale?