redirect

joi, 31 ianuarie 2013

Midnight in Paris (2011) – feerie pariziana cu iz de Hollywood

Regie: Woody Allen

Parisul e fascinaţie pură... are acel je ne sais quoi de care, odată ce ai ajuns acolo, nu ai cum să scapi. Iar dacă fascinaţia exista deja în formă latentă, ascunsă prin nu ştiu ce minune în suflet, aşteptând să fie scoasă la suprafaţă de trăiri concrete, atunci revelaţia este inevitabilă. Dincolo de orice legendă, dincolo de aglomeraţia sufocantă, de gunoaiele care distrag uneori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, dincolo de orice, Parisul e uluitor. Nimic din ce aş scrie nu egalează sentimentul de a fi acolo. Aşa că trec direct la subiect...

Am văzut Midnight in Paris într-o dimineaţă, foarte devreme. Stiu, e un fel de paradox. Poate că dacă l-aş fi văzut noaptea, târziu, l-aş fi perceput altfel sau... nu. Efectul de elixir ar fi fost însă cu siguranţă mai intens şi m-ar fi deranjat mai puţin câteva detalii, pe care le voi menţiona aici. În fine... Filmul este regizat de Woody Allen şi asta ar trebui să spună multe cinefililor. Din nefericire, eu întotdeauna am avut sentimentul că în filmele lui se vorbeşte prea mult, că esenţialul este adesea ambalat în prea multe replici. Dar, desigur, aceasta este doar părerea mea, a unui om care nici măcar cinefil nu se poate numi.

Midnight in Paris este un fel de feerie pariziană, al cărei personaj central, un scriitor american în devenire, se lasă vrăjit de magia nocturnă a oraşului, ajungând să aibă nişte experienţe temporale halucinante care sunt însă demistificate prin plasarea, la un moment, dat printre multele replici fără rost a unor fraze care conţin ideea esenţială a filmului – prezentul nu ne multumeşte niciodată, fiindcă viaţa în sine nu ne mulţumeşte... căutăm mereu în trecut acea „perioadă de aur” în care să ne ascundem de ceea ce suntem îm prezent; fugim mereu în trecut pentru că ne place să trăim cu iluzia că în trecut nu ni se poate întâmpla nimic rău. În fond, trecutul e deja consumat... Iar Parisul pare a fi fundalul perfect pentru astfel de evadări temporale în epoci de glorie apuse demult, dar rămase în istoria umanităţii prin ceea ce au lăsat în urmă oameni care s-au îndrăgostit  cândva, altfel, de Paris.


Nu comentez în niciun fel scenariul (deşi ideea în sine e simpatică) şi nici alte aspecte ce ţin de arta cinematografică. Recunosc însă că m-a intrigat puţin aerul comercial, de film făcut la Hollywood, numai bun de vizionat de către americani pragmatici, plescăind în virtutea inerţiei un hamburger, în timp ce devin brusc sentimentali, cuceriţi fiind de magia pariziană. Revenind la filmul în sine... tot timpul cât l-am privit am avut sentimentul că ceva e în neregulă cu distriribuţia. Marion Cotillard mi s-a părut falsă, m-a amuzat prezenţa Carlei Bruni într-un rol secundar (oare o fi fost la mijloc vreo strategie de marketing?), iar Owen Wilson în rolul principal mi s-a părut un fel de nucă în perete la superlativ. Dar poate că tocmai asta era şi ideea – americanul şters, cu aspiraţii limitate, fascinat de Parisul mustind a cultură şi a spirit, nu putea fi interpretat decât de un actor care să degaje acest sentiment. Mi-ar fi plăcut ca personajul să fie altfel şi nu ştiu de ce, mi-a trecut de mai multe ori prin minte că Ethan Hawke sau, ca variantă de rezervă, Jude Law (cu toate că acesta din urmă e prea... european), ar fi fost o alegere mult mai inspirată. Dar sunt cu siguranţă subiectivă, aşa că mă opresc aici cu nevinovatele mele observaţii. În orice caz, e un film de văzut, mai ales de către cei care au în suflet ceva din fascinaţia pariziană, indiferent de motiv, dar e musai să avertizez asupra faptului că pentru a savura filmul în ansamblu şi atmosfera şi alte câteva detalii ce conturează frumuseţea peliculei, e nevoie de oarecare cultură generală în domeniul artei şi al literaturii. Altfel spus, dintr-un anumit punct de vedere, este un film pour les connaisseurs...