redirect

joi, 3 ianuarie 2013

Despre subiectul zilei sau cum devine o biografie hrană pentru viermi


Ori de câte ori am deschis astăzi televizorul am auzit măcar o dată la câteva minute numele lui Sergiu Nicolaescu. Ca să nu mai spun de potopul de linkuri distribuite pe Facebook şi de cele câteva zeci de mailuri, ale diverselor site-uri de la care primesc alerte de ştiri. Recunosc, vestea morţii lui Sergiu Nicolaescu a generat în mine un fel de reacţie ciudată, pe care nu o pot defini uşor, la fel ca şi vestea altor decese ale unor artişti, cineaşti, personalităţi de tot felul cu al căror nume am crescut şi a căror muncă, creaţie, viaţă m-au interesat mai mult sau mai puţin. Am trăit şi de data asta câteva clipe de dezamăgire profundă faţă de tot ce poate însemna o viaţă de om, faţă de felul în care, într-o secundă totul devine trecut. Mi-am revenit însă rapid din starea meditativă, pentru că astfel de stări nu sunt bune dacă le laşi să te copleşească în vreun fel. Aşadar, a murit Sergiu Nicolaescu. A murit un om care a influenţat într-un fel sau altul cinematografia românească, un om care a făcut cutare şi cutare lucru, până la urmă un om... mare, bun, talentat sau cum l-or mai fi catalogând unii sau alţii, dar, înainte de toate – un om. Mărturisesc că nu am fost vreodată copleşită de valoarea sa ca regizor sau ca actor, ba chiar îmi amintesc cu o uşoară ironie pelicule siropoase precum Orient Express, însă recunosc că în mintea mea imaginea lui Sergiu Nicolaescu s-a suprapus întotdeauna cu cea a vreunui mare star internaţional. Mi-au plăcut întotdeauna chipul lui şi felul în care articula frazele. Ştiu, poate părea ceva extrem de pueril să-ţi placă figura cuiva şi felul în care vorbeşte, dar cred că este şi aceasta o formă de carismă. Intrarea lui în politică mi s-a părut un act de bravură inutilă, făcând notă discordantă cu statutul său cultural. Nu ştiu de ce, dar asta mă duce cu gândul la Irina Loghin şi la solistul de la Hi-Q (mărturisesc că nu ştiu cum îl cheamă) care a devenit recent parlamentar. Dar, în fine... acestea sunt divagaţii care nu-şi au rostul acum.

De ce scriu şi eu despre ceva ce a devenit cu siguranţă subiectul principal nu doar al zilei, ci al începutului de an? Simplu – pentru că vrând nevrând devenim cu toţii părtaşi la acest fenomen social pe care îl generează influenţa mass-media. Şi pentru că îmi dau seama o dată în plus că e suficient să mori ca să devii masă pentru viermi care se hrănesc cu senzaţionalul ieftin, bine vândut în ambalaje tragicomice. Fără să vreau, mi-au alunecat ochii astăzi pe titluri care mai de care mai inedite de la 5 lucruri inedite despre viaţa lui Sergiu Nicolaescu la Cine este Dana Nicolaescu, văduva misterioasă, mai tânără cu 47 de ani decât regizorul. Articolaşe de doi bani, scrise fără noimă, speculând grosolan circumstanţele unui eveniment trist. În noianul acesta de fals inedit şi de banalităţi spuse pompos în cuvinte irosite de dragul audienţei, mi-a atras atenţia intervenţia lui Cristian Tudor Popescu. Sinceritate crudă sau doar impulsul de a ieşi din turmă, agăţându-se de o antipatie declarată faţă de cel decedat? Cine ştie... şi, în fond, cui îi pasă... Şi ca să pună parcă un capac întregului spectacol grotesc, vine, pe la ora prânzului şi comunicatul de presă al văduvei, devenite subit „misterioasă”, difuzat de Mediafax. Mi-a rămas în minte începutul comunicatului: „În temeiul art. 78 din Codul civil intitulat „Respectul persoanei decedate”, vă solicit... etc. etc.”. Nu ştiam că există un astfel de articol, dar uite că am aflat. Încerc să mi-o imaginez pe Dana Nicolaescu concepând acest comunicat, dar probabil că încercarea mea e lipsită de sens. S-o fi ocupat vreun avocat sau impresar de astfel de lucruri stupide, dar utile, dacă avem în vedere antecedentele presei noastre în cazuri anterioare de morţi celebre. Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte imaginea plenului parlamentar supunând la vot articolul 78 din Codul civil. Îmi vine să râd, dar mă abţin. Pentru că îmi amintesc subit că tot acest bulgăre de zăpadă artificială din polistiren sec, care scârţâie strident cu fiecare nouă ştire despre Sergiu Nicolaescu a pornit de la moartea unui om... bun, rău, mare, mic, dar, înainte de toate, un om... Şi-mi trece inevitabil prin minte un gând care mă dezgustă şi pe care nu mi-l pot controla – Moartea te transformă fără drept de apel în hrană pentru viermi. Biografia îţi devine o ştire menită să hrănească foamea de senzaţional sau, în cazul fericit în care moartea nu-ţi este transformată într-o transmisie în direct, un subiect de top, până la următorul deces sau până la vreo încercare de sinucidere a mai ştiu eu cui, până la vreun divorţ sau vreun plagiat care vor înlocui pe nesimţite orice urmă de senzaţional. 

Şi ca o ironie, cu câteva minute înainte de a mă apuca să-mi adun în grabă gândurile pe tastele prăfuite, citesc undeva: Sergiu Nicolaescu va fi incinerat... Aşadar, măcar unii dintre viermi îşi vor pune pofta-n cui...