redirect

luni, 11 februarie 2013

Despre (in)toleranţă şi prejudecăţi


Îmi place să cred că sunt o fiinţă tolerantă, fără prejudecăţi care să-mi complice inutil existenţa şi aşa complicată de zeci de alte lucruri la fel de inutile, dar în a căror inerţie mă las uneori antrenată involuntar. Fără îndoială, am şi eu uneori idei fixe, de care scap însă destul de uşor tocmai pentru că, din fericire, mă număr printre oamenii pentru care normalitatea este ceva relativ şi care nu uită că propria perindare prin acest univers este, în fond, efemeră. Cu toate acestea, săptămâna trecută am avut cel puţin trei momente în care m-am îndoit pentru câteva clipe de lipsa mea de prejudecăţi. Trei situaţii pe cât de diferite, pe atât de intrigante m-au făcut să meditez, între un biberon, două scutece schimbate, un film, câteva pagini dintr-o carte (da, mai am timp şi de astea, deşi mă mir şi eu când şi cum…) la propria (in)toleranţă.

Momentul nr. 1:

Într-una din zilele trecute am ascultat multe melodii cântate de Darren Hayes – unele mai vechi, de pe vremea când cei de la Savage Garden se bucurau încă de un succes care cu siguranţă s-a diluat mult între timp, altele mai noi, dar în aceeaşi notă. Nu sunt neapărat mare fan al artistului, însă recunosc că e unul dintre soliştii pe ale cărui CD-uri nu mi-ar părea rău să arunc bani, în cazul în care nu ar mai exista youtube.com sau alţi binevoitori. Involuntar, în timp ce ascultam una dintre piese, mi-a sărit în ochi un comentariu al unui utilizator de youtube, referitor la homosexualitatea, recunoscută în cele din urmă, a lui Darren Hayes. Am avut un fel de şoc. Nu unul foarte grav, ci mai degra unul dintre acelea care trec la fel de repede cum au apărut. Am căutat rapid pe Google tot felul de informaţii, dintr-un reflex pe care nu ştiu cum l-aş putea altfel numi decât un fel de instinct primar şi barbar de a pătrunde, chiar şi aşa, din exterior, în vieţile unor oameni pe care-i cunoaştem, dar, de fapt, nu-i cunoaştem. Da, Darren Hayes este homosexual, a mărturisit asta cu mulţi ani în urmă, după ce şi-a dat şi el seama despre asta. Numai eu, nepăsătoare la astfel de ştiri senzaţionale, am zăcut în ignoranţă atâta timp. Mă întreb cum de oi fi supravieţuit! Ei… şi aici se activează intoleranţa şi prejudecăţile mele. Tot involuntar (de fapt, semi-voluntar, în virtutea aceluiaşi instinct primar), am dat peste o fotografie în care solistul poza tandru alături de partenerul său homosexual. Brusc m-a apucat un dezgust nebănuit. Nu ştiu dacă faţă de fotografie sau faţă de ideea în sine, ci mai degrabă faţă de gândul că toate acele melodii pe care eu le-am ascultat ani la rând, care mi-au atins sufletul în momente în care nimic altceva nu ar fi putut-o face, toate acele versuri… avuseseră un destinatar masculin. Mare chestie, la urma urmei. În fond, arta e artă. Şi totuşi… am rămas cu un gust amar şi cu o revoltă înăbuşită. Homosexualitatea nu e un subiect tabu pentru mine, însă pur şi simplu am tratat-o întotdeauna ca atare, cu indiferenţa aferentă unui lucru care nu mă priveşte. Mărturisesc că nu înţeleg fenomenul în sine, că pot să am decenţa cuvenită faţă de cazurile patologice, genetice, demne de compasiune, dar că mă depăşeşte felul în care unii oameni îşi „descoperă” homosexualitatea după ce au relaţii catalogate drept normale, după ce unii mai fac şi copii etc. În fine… Depăşesc deja graniţele a ceea ce mi-am propus să analizez, aşa că revin… Incidentul m-a făcut, aşadar, să-mi pun la îndoială propria toleranţă.

Momentul nr.2:

În lista mea de Facebook figurează multe persoane; mai multe decât mi-aş dori uneori. Desigur, nimic nu mă opreşte să fac o curăţenie generală (cum, de altfel, mi-am şi propus de câteva ori), însă de fiecare dată când am această pornire realizez brusc că am cel puţin alte zece lucruri mai importante de făcut decât să şterg nişte nume dintr-o listă virtuală. Ieri am şters totuşi un nume din listă, pentru că începuseră să mă agaseze postările cu şi despre ateism, ironiile de doi bani pe seama religiei şi alte aberaţii din aceeaşi categorie. Şi asta nu pentru că aş fi eu cine ştie ce fiinţă credincioasă habotnică (prefer, de altfel, să păstrez pentru mine lucrurile în care cred sau nu cred), ci pentru simplul motiv că unele lucruri sunt suficient de enervante încât atunci când se repetă la infinit să devină groteşti. Ulterior am aflat că exista şi o opţiune mai... blândă care îmi permitea să nu mai văd toate aberaţiile postate de persoana respectivă fără s-o şterg neapărat din listă. Prea târziu! Şi dacă stau bine să mă gândesc nu e chiar aşa o mare tragedie. Şi totuşi... am devenit mai puţin tolerantă?

Momentul nr. 3:

Momentul nr. 3 este mai degrabă un colaj de momente care formează un adevărat „caz”, cu care mă confrunt încă de când, însărcinată fiind, am început să devin interesată de alimentaţia bebeluşilor. Atunci când s-a născut Elisa nu aveam internet şi nici prea multe surse de documentare care să mă ajute pe mine, prospătă mămică, să fac totul ca la carte. Am rămas cu o oarecare frustare maternă legată de multe lucruri ce privesc creşterea bebeluşilor, pe care le-am făcut sau nu bine la vremea aceea. E drept că asta nu s-a reflectat în felul în care Elisa a crescut şi a devenit ceea ce este acum – un copil minunat, de care sunt mândră în cele mai multe cazuri. Însă pentru că de data asta am avut acces la mult mai multe informaţii, am încercat să profit de acest aspect. Aşa se face că, fără a căuta prea mult, m-am trezit asaltată (figurat vorbind) de o avalanşă de articole pro-alăptare, unele dintre ele de-a dreptul vehemente – sfaturi peste sfaturi, idei fixe, ultimatumuri fictive date mamelor care, din varii motive, nu (mai) alăptează etc. Altfel spus, un amestec exasperant de paranoia  şi de rigiditate, ambalat prost în cuvinte împrăştiate peste tot. N-o să-mi exprim aici opinia în privinţa alăptării bebeluşilor, aşa cum nu am făcut-o nici despre homosexuali sau despre ateism. Mi-am dat seama însă, tot cu puţin timp în urmă, că am început să evit să discut despre acest subiect cu oricine susţine în acest mod milităresc alăptarea (care, în fond, e un proces cât se poate de natural şi de necesar, dar fără de care, pe de altă parte, onest vorbind, se poate supravieţui în cele mai normale condiţii). Mai mult, au început să mă agaseze fotografii de genul acelora în care mame eroine curăţă cartofi în timp ce alăptează gemeni, încercând să demonstreze multifuncţinalitatea femeii, printr-un mesaj deformat, care mi se pare la fel de ridicol ca şi acela pe care l-ar transmite o fotografie cu un bebeluş ataşat la o cutie de lapte praf în formă de sân. Mă opresc pentru că risc să cad eu însămi în plasa unei dezbateri care pentru mine şi-a pierdut de mult timp utilitatea. Nu cred că e vorba neapărat despre prejudecăţi... ci doar despre bunul simţ de a-ţi vedea de propria viaţă, fără a te amesteca mai mult decât trebuie în vieţile altora.

Aşadar, iată-mă implicată, voluntar, desigur, în nişte situaţii în care sunt nevoită, să-mi pun la încercare, sub o formă sau alta, (in)toleranţa şi care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am început să alunec încet spre un fel de conservatorism personalizat, cu reguli pe care doar eu le cunosc...

Epilog:

La scurt timp după aceste mici devieri meditative, al căror singur merit, dacă-l pot numi astfel, este de a diversifica inedit cotidianul, am rezolvat dilema falsului meu conservatorism. Într-una din serile trecute, în timp ce mă întorceam de la cumpărături cu Sister, i-am povestit incidentul cu homosexualitatea lui Darren Hayes. Elisa era cu noi şi, deşi vorbeam foarte explicit, nu a intrat în conversaţie, aşa cum face adesea când eu şi Sister pălăvrăgim despre te miri ce. Sister s-a amuzat de descoperirea mea tardivă legată de solistul cu pricina, apoi s-a lăsat o tăcere bizară. M-am trezit că o întreb pe Elisa – Tu ai priceput despre ce vorbim? Nu prea..., a mărturisit cam încurcată. Apoi, cu mai mult curaj... Ce înseamnă gay? I-am explicat care e sensul cuvântului. I-am spus ce înseamnă, de asemenea, cuvintele „homosexual” şi „lesbiană”, atât cât se poate explica pe înţelesul unui copil de 11 ani. A avut o reacţie destul de bizară. S-a arătat oarecum intrigată şi amuzată de astfel de „ciudăţenii”, cum le-a numit. Apoi, după câteva minute, a întrebat retoric: Chiar există aşa ceva? I-am confirmat, o dată în plus, încercând să dau discuţiei un aer relaxat. În fond, dacă nu îi explic eu anumite lucruri, oricum le va afla singură mai devreme sau mai târziu... Discuţia a deviat apoi spre alte subiecte mai puţin controversate. Am avut însă, la scurt timp după aceea, o revelaţie asupra toleranţei – involuntar, am încercat să mi-o imaginez pe mama vorbindu-mi despre homosexualitate, ateism şi alte subiecte controversate. Am zâmbit apoi, cu gândul la problemele care mă provocaseră să reflectez la prejudecăţi, zilele trecute. Nu, nu sunt intolerantă... şi nici nu am prejudecăţei inutile. Sunt doar o fiinţă căreia îi place să spună lucrurilor pe nume atunci când este cazul şi care preferă acţioneze pur şi simplu în numele propriilor credinţe şi convingeri decât să şi le transforme în sloganuri sforăitoare trâmbiţate pe toate drumurile.