redirect

joi, 21 februarie 2013

Vulnerabilitate

... uneori zilele seamănă atât de mult între ele, încât am impresia că visez mereu acelaşi vis pe care nu m-am hotărât încă dacă să-l transform sau nu într-o realitate acceptată. Fiecare dimineaţă se topeşte calm, în felul ei, într-un ritual căruia mă supun dintr-un fel de inerţie fără nume, probabil din dorinţa de a prelungi cât mai mult euforia pe care mi-o dă cafeaua. De cele mai multe ori dorinţa rămâne... dorinţă. Chiar şi atunci când beau o porţie dublă de cafea, în speranţa că aş putea totuşi păcăli nici eu nu ştiu pe cine. Apoi, de la o oră anume încolo ziua se risipeşte într-un haos pe care, oricât m-aş strădui să-l modelez cumva, în ceva, nu reuşesc. De cele mai multe ori eşuez lamentabil, în crize de isterie controlată sau în lacrimi înghiţite pe furiş atunci când minunile adorm şi camerele se umplu petru câteva ore de o linişte fragilă – simplă iluzie nocturnă spulberată ulterior de alte şi alte dimineţi. Paradoxul este ca in haosul acesta zilnic, reuşesc, nici eu nu ştiu cum, să regăsesc frânturi din mine – bucăţi de fiinţă pe care credeam că le pierdusem prin alte haosuri atât de îndepărtate acum...

Sunt zile în care simt acelaşi lucru în o mie de feluri şi mi se pare că încă nu-i de ajuns. Un amestec perfect omogen de iubire nemărginită şi de exasperare perpetuă, care mi se rostogoleşte întruna în suflet asemeni unui bulgăre imens de stele din care cad mereu bucăţi de jar ce-mi ard tâmplele... Seara evadez câteodată, nici eu nu ştiu de ce. Ca s-o pot lua a doua zi de la capăt? Ca să nu uit cum e...dincolo? Nu ştiu. Pur şi simplu. În toate lunile astea care s-au scurs de ceva vreme încoace, am aflat că aerul, dacă este tras cu putere în piept, are virtuţi nebănuite. Şi am mai aflat că uitatul la felinarele din parc, într-o singurătate pe care unii ar cataloga-o drept dubioasă, dacă nu de-a dreptul bolnăvicioasă, are un efect miraculos asupra sufletului.

O jumătate de oră. Atât... Timp prelins în afara clepsidrei, ca să-mi pot aduna toate frustrările de părinte depăşit adesea de propriul statut, de femeie pentru care feminismul în sine a devenit oarecum desuet, de fiinţă complicată care, în fapt nu e chiar atât de complicată, ci poate doar un pic prea altfel faţă alte fiinţe.

Uneori, ca acum, pleoapele mi se închid încet, simultan cu mişcările din ce în ce mai lente ale degetelor amorţite printre tastele şterse. Mă topesc din nou într-un fel de realitate-vis din care se pare că nu mă voi trezi prea curând. Nimic din toate astea nu e, în fond, o tragedie. Doar că pe undeva pe drum, printre eşecuri sau reuşite provizorii de modelare a haosului, simt cum pierd lent câte o fărâmă din ceva pe care nu am ştiut niciodată să-l numesc, dar pe care l-am căutat mereu. Şi mă simt brusc, fără alte explicaţii, EU.