redirect

luni, 12 ianuarie 2015

Vârste

Îmi tot croiesc în minte de ceva timp frazele acestea al căror obiect în sine rămâne încă fără contur precis. Nu ştiu dacă mi-am făcut un obicei (bun sau prost) din a medita fără scop anume la tot felul de sensuri în momente care pentru orice fiinţă devin simbolice prin natura lor. Şi probabil că nici nu are prea mare importanţă. Cert este că există mereu în mine ceva care se zbate să prindă formă în cuvinte şi amânarea permanentă în care îmi sugurm zbaterea aceasta necontenită nu face decât să intensifice agonia gândurilor răzvrătite în sentimente fără chip şi nume.


Am primit de mai multe ori îndemnul să îmi petrec ziua de naştere făcând ceea ce îmi doresc să fac. Urare aparent abstractă, însă cu aluzii concrete. Îmi propusesem să îi dau curs. Nu ştiam cum se va întâmpla asta. Îmi spusesem totuşi din momentul în care mi-am amintit că se apropie ziua mea de naştere să nu fac nimic special în acest an. Să o trăiesc ca pe o zi obişnuită. „Păi de ce?” am fost întrebată atunci când am declarat că de ziua mea nu vreau să fac nimic şi că nu am de gând să o sărbătoresc în niciun fel. Chiar aşa, de ce? Este ecoul întrebării care şi-a găsit diverse răspunsuri în suflet. Pentru că nu simt nevoia să fac ceva anume, pentru că, în subconştientul meu a prins de ceva vreme contur ideea că de la o vârstă încolo fiecare aniversare înseamnă de fapt nu un an în plus, ci unul în minus, într-o altă socoteală pe care nu o facem dintr-un soi de instinct de autoconservare necesar supravieţuirii emoţionale. M-am întrebat chiar dacă nu cumva am ajuns, invariabil, ca tata, care de ani buni se tot simte bătrân şi o afirmă mai în în glumă, mai în serios, cu diferite ocazii. Poate că aşa e... poate că fără să îmi dau seama am început să mă simt şi eu bătrână, într-un fel pe care nu ştiu cum să îl potrivesc cu celelalte trăiri ale mele, perfect conştiente. Îmi place să cred că e o ipoteză falsă şi de aceea o împing subtil într-un ungher întunecat al minţii, să mai zacă acolo o vreme, până când se va transforma în adevăr inevitabil. Am pus, aşadar, dorinţa mea de a nu sărbători în acest an aşa cum am făcut-o aproape în fiecare an pe seama unei nevoi acute de linişte, pe care o resimt sub toate formele, cu care mă trezesc dimineaţa şi pe care o îngrop în visele nocturne, de luni în şir. Am făcut, fără să-mi propun în mod explicit, un experiment bizar, care s-a transformat, culmea, într-una dintre cele mai frumoase amintiri. Şi asta pentru că nimic din ce mi s-a întâmplat ieri nu a fost premeditat, aşteptat, organizat sub o formă sau alta. Fiecare moment al zilei a venit parcă de la sine, într-un soi de calmă derulare a unui scenariu nescris încă.

M-a prins miezul nopţii în faţa computerului, aşa cum se întâmplă în atâtea alte nenumărate nopţi. Aniversarea mea, începută fără veste cu o zi înainte datorită unui curier vesel care m-a anunţat cât a putut el de frumos că „Ştiţi... coletul este pentru mâine, dar noi nu facem livrări sâmbăta... La mulţi ani!” a re-început cu fraze frumoase, ca-ntr-o poveste, venite din depărtări pe care nu le mai simt atât de departe. Apoi clipele s-au scurs încet, în şoapte dragi, ce mi-au învăluit somnul... „Te ubec mami! A muţi ani!”. Îmi propusesem, involuntar, în acord cu ideea de a nu sărbători în mod special, să nu plâng de ziua mea. Şi tot involuntar, mi-am început, în miez de noapte, aniversarea, cu ochii umezi de emoţii incontrolabile. Noroc de Google, care mi-a urat şi el la mulţi ani, transformând brusc lacrimi în zâmbet. Doamne, în ce lume trăim... computerele ne fac urări aniversare. 

Google... prietenul nostru :)
Am adormit târziu, cu gândul la alte zile aniversare, la ideea de vârstă în sine, la tot şi la nimic. Apoi, m-am trezit dimineaţă într-o linişte caldă, în care plutea încă dorinţa onirică pe care numai aburii de cafea reuşesc să o risipească. De data aceasta cafeaua nu a avut efectul scontat, prelungind într-o moleşeală plăcută vise plutind suav printre fluturi şi liliac mov ce-mi vor împodobi de acum înainte dimineţile pentru că o minune drăgălaşă a pus tot sufleţelul ei într-un cadou simbolic „pentru tine mami...”. Mi-am depănat în minte, o vreme, amintiri aniversare. Le simt atât de departe pe toate... învăluite într-o negură lăptoasă din care cu greu desprind chipuri, hohote de râs, lumini de lumânări dispărând în acorduri şi în aplauze. Apoi, deodată, s-a şters tot. Şi mi s-a concretizat în minte brusc faptul că îmi amintesc atât de puţine lucruri. De parcă cineva mi-ar fi topit toate amintirile aniversare într-un fel de corp comun din care nu reuşesc să desprind decât fragmentar clipe. M-am întrebat pentru o clipă ce voi ţine oare minte din această aniversare, prima fără tort, fără complicaţii de niciun fel, dacă din celelalte abia reţin sporadic câte ceva. Gândurile mi-au fost spulberate treptat de cuvinte, de multe cuvinte... cuvinte de departe, cuvinte de aproape, cuvinte care mi s-au insinuat subtil în emoţia care mă cuprinsese fără să ştiu începând cu o zi înainte... Oameni dragi, de aproape şi de departe, oameni frumoşi, oameni pe care îi ştiu de o viaţă sau oameni pe care abia dacă îi cunosc, mi-au fost, fie şi pentru câteva secunde, alături. Mi-a revenit brusc în minte imaginea domnului Google spunându-mi „La mulţi ani!” la primul clic din noaptea precedentă... În ce lume trăim... Şi totuşi... uite aşa, în lumea asta halucinantă, în care ne înghesuim adesea simţirile într-o maşinărie minusculă, care le transformă în semne de tot felul, înşirate sub propriii ochi, reuşim, printr-o nu ştiu care încăpăţânare a firii, să supravieţuim uman.
Dovada că timpul este relativ... până şi în propriile erori involuntare...
M-am desprins târziu de monitor, renunţând cu greu la o voluptate instaurată involuntar. Am petrecut timp frumos, cu fiinţe dragi, în feluri în care nu o mai făcusem de prea mult timp. Lumea mi s-a părut mai frumoasă şi asta nu datorită aniversării în sine, ci pentru că dependent sau independent de asta, am savurat fiecare clipă a zilei, ca şi cum ar fi fost ultima. Poate că asta le-a lipsit aniversărilor din trecut pentru a-şi fi pecetluit amintirea în contururi concrete. Cine ştie... La finalul zilei mi-am amintit de inocenta eroare a dimineţii, care m-a făcut să zâmbesc... „Cum, mami, e 36??? Eu eram convinsă că e 37!”, urmată apoi de constatarea mea amuzată cum că, de fapt, nu are nicio importanţă. 35, 36, 37... Vârste... Cifre banale, combinate monoton şi aşezate consecutiv într-un calendar pe care îl privim din când în când, cu coada ochiului, nutrind o duioşie amăruie, combinată cu nostalgia lui „odinioară” şi cu emoţia anticipată a unui „poate, cândva, în viitor...”. Contează? Poate. Sau poate că, de fapt, contează doar valoarea sentimentală, pe care le-o dăm în astfel de momente, împinsă pe alocuri spre un duios patetism sufletesc, dar atât de necesară supravieţuirii fiinţei. Suntem tineri? Suntem bătrâni? Ce importanţă are, în fond...