redirect

sâmbătă, 23 mai 2015

Gelozie în alb și negru

A doua zi de FFE la Iași a adus pe pânza vintage de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” cinci producții care, mărturisesc, nu mi-au atras în mod deosebit atenția atunci când am studiat programul proiecțiilor. E drept că atunci când am scris despre festival în general, m-au acaparat câteva titluri care, din păcate, nu au figurat pe lista filmelor proiectate la Iași. Totuși, mi-am propus să văd câte unul din filmele fiecărei zile de FFE la Iași, așa că am ales fără să stau prea mult pe gânduri, sub un impuls inspirațional al cărui mecanism îmi rămâne necunoscut, în pofida unei vagi intuiții. La jalousie, în regia lui Philippe Garrel figura pe listă alături de un documentar despre Ionși Doina Aldea Teodorovici, alături de Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu, alături de mult comentatul Aferim! al lui Radu Jude și de un titlu necunoscut mie, Celelalte mătănii, o producție a unui regizor turc. Nu voi justifica acum alegerea, însă mă felicit pentru ea.


Despre Philippe Garrel, la fel ca despre alți regizori ai peliculelor din lista FFE nu știam mare lucru. Numele îmi suna oarecum cunoscut, însă este foarte probabil să fie vorba pur și simplu de sonoritatea franțuzească ce îmi este familiară. În orice caz, nu am căutat nimic despre film, nici despre regizor și dacă îmi amintesc bine, nu am citit nici măcar datele oferite de pagina FFE, așa, ca să fie totul sub imperiul hazardului.



Am ajuns, la fel ca și ieri, exact când începea filmul. În semiobscuritatea sălii, am putut constata prezența acelorași treizeci și ceva de persoane, cinefili înrăiți sau hoinari prin parc poposiți întâmplător pe acolo. Pe unii dintre ei i-am recunoscut involuntar, îi văzusem cu o zi înainte. Am remarcat totuși câteva prezențe atipice: o duduie spilcuită butonând de zor un smartphone și crâmpoțind tacticos o gumă de mestecat; apoi undeva, într-un colț al sălii, un individ uscățiv, cu părul vâlvoi, ce-și depozitase la picioare o imensă paporniță din rafie albă cu dungi. Încerc să ignor contrastul. Știu de pe acum că cel puțin unul dintre ei este acolo dintr-o greșeală pe care nu se va chinui să o înțeleagă. Nici guma, nici papornița nu au totuși vreo vină.

La Jalousie (Franța, 2013) este o mică bijuterie cinematografică în alb și negru, o bijuterie de familie am putea spune, dacă aruncăm un ochi peste numele artiștilor care i-au dat viață – Philippe Garrel (regie și scenariu), Caroline Deruas-Garrel (scenariu), Louis Garrel (rol principal), Esther Garrel (rol secundar). Oximoronic însă acest film de familie evocă tulburător trăiri ce declanșează destrămări de relații amoroase. Povestea în sine e simplă... Louis, divorțat de Mathilde, cu care are o simpatică fetiță, are acum o relație cu Claudia. Amândoi sunt actori – premisă perfectă pentru o relație ambiguă – el nu duce lipsă de roluri, face meseria pe care o adoră; ea, în schimb, trece printr-o criză existențială. Fiecare dintre ei se confruntă cu tentația altor relații, însă Claudia este cea care, în cele din urmă cedează, punând punct poveștii.  Istoria trece însă în plan secundar în fața emoțiilor născute din detalii, din cuvinte rostite în momente limită, din apariția fugară pe ecran a unor personaje episodice, dar memorabile. Filmul lui Garrel provoacă la o meditație ce stă sub semnul cuvintelor lui Seneca, rostite la un moment dat în film de un personaj enigmatic, un bărbat căruia Claudia îi spală picioarele, în prezența lui Louis, într-o scenă metaforică, amintind simbolic de episodul biblic: ”Înțeleptul trăiește atât cât trebuie, nu atât cât poate”. Altfel spus, extrapolând cuvintele și contextul, într-o ecuație sentimentală stai atât cât trebuie nu atât cât poți, pentru că ”toți avem limite în iubire” și pentru că ”așteptarea înseamnă moarte”.


Un melanj hipnotizant de realism izbitor și de sublimare a melancoliei, în dialoguri și scene de o frumusețe cuminte, atent studiată și totuși atât de naturală... Spre deosebire de Lilting, La Jalousie  este genul de film pe care l-aș revedea de zeci de ori (și probabil că am să o fac), fără teama că îi voi epuiza sensurile. Nu știu încă exact ce mă determină să cred asta... poate că e limpezimea imaginii alb-negru, contrastând cu ambiguitatea pesonajului feminin, poate că e sonoritatea limbii franceze de care m-am declarat cu mult timp în urmă îndrăgostită, poate că e tema în sine, grefată pe un scenariu în care involuntar îmi regăsesc frânturi din propriul scenariu... Nu știu cu exactitate. Este, în orice caz, un je ne sais quoi care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Garrel. Încă nu-mi dau seama dacă de regizor, de scenarist sau de actor... Rămâne de văzut, pentru că deja am o listă întreagă cu filme marca Garrel, pe care mi-am propus să le văd.


PS: A doua zi de FFE la Iași a fost pentru mine o sărbătoare a spiritului, a nostalgiei și a sensibilității, chiar dac spun asta prin prisma unui singur film văzut. Mi-a trecut prin minte așa, într-o doară, că mi-ar plăcea teribil să existe un club al cinefililor tineri, în cadrul căruia adolescenții să facă cunoștință cu filmul de artă, departe de zgomotul mall-urilor și de sclipiciul huselor de smartphone.