redirect

vineri, 22 mai 2015

Prima zi de FFE la Iași – o poveste fără prea mult cântec

Cu ceva timp în urmă, când scriam despre Festivalul de Film European din acest an, mă lăsasem cuprinsă de euforia momentului și de pasiunea pentru o artă care mi-a fost mereu aproape de suflet și față de care am manifestat întotdeauna, cu un ochi de amator, desigur, o admirație constantă – cinematografia. Și euforia a continuat în toate aceste zile care s-au scurs de când am scris despre FFE2015, combinată cu un fel de ciudă care mă apucă ori de câte ori mi se întâmplă câte ceva bun de care nu mă pot bucura pentru simplul fapt că sunt mereu prea departe fizic de miezul evenimentelor. Obținusem o acreditare la FFE și mi-aș fi dorit să o valorific cumva, indiferent ce va fi însemnând acest lucru, doar că... distanța Iași – București... etc... etc... 


Mă consolez cu gândul că există și în asta vreun sens și încerc să recuperez cum pot nejunsurile depărtării. M-am bucurat, așadar, că pot să văd la mine acasă, la Iași adică, măcar unul dintre filmele care mi-au atras atenția din agenda Festivalului. Mi-am propus să nu mă limitez totuși la el și să profit de timpul liber din weekend ca să mă delectez cu opere de artă cinematografice, cu toate că umbra de pe sub tei, mustind a miresme ce vor exploda în două trei zile, face concurență serioasă sălii de proiecție.

O gală... europeană?

Am așteptat cu nerăbdare să vină seara, pentru că la ora 19:00 avea să se întâmple ”Gala de deschidere a Festivalului Filmului European la Iași” cum frumos scrie mare pe pliantul roz.  Nu mă așteptam la ceva anume, cu toate că sintagma sună atât de emfatic... ”gala de deschidere...”. Recunosc, mă aflu acum, când scriu, sub impactul unei alte ”gale de deschidere” a unui alt eveniment, la care am asistat zilele trecute la Iași, dar despre care prefer să nu fac comentarii inutile aici, într-un material despre filmul european, pentru simplul fapt că nu-și au locul. Revenind la gală, ea s-a rezumat de fapt la cele câteva cuvinte adresate amabil spectatorilor de către Adi Cristi, directorul Casei de Cultură Mihai Ursachi, locul unde au loc proiecțiile din cadrul FFE la Iași.


Am ajuns, ca de obicei, la limită, așa că nu am prins decât ultima frază a domniei sale, în care cei câțiva spectatori prezenți în sală erau invitați să vină și în zilele următoare la filme bune, europene. Am surpins dintr-o privire atmosfera inedită a sălii, care, pe de o parte, m-a contrariat, pe de altă parte mi-a dat un ciudat sentiment că doar așa, aici, cu acești oameni, pe această pânză veche și perforată, se poate savura la adevărata lui valoare un film european. Nu mă întrebați de ce... Atmosferă ușor bizară, cu siguranță extraterestră pentru cei care sunt obișnuiți cu cinematograful de tip Multiplex plin de foșnete de popcorn și de bâzâieli de smartphone. Oameni obișnuiți, de toate vârstele, să tot fie vreo treizeci, unii veniți în cunoștință de cauză, alții nimeriți pe aici doar pentru că... e gratis. Sala este oricum minusculă, așa că nu pare chiar goală. Și în fond, ce importanță are? Puteam să pun pariu că după primele 10 minute unii vor pleca. Și dacă l-aș fi pus, aș fi câștigat și, ca să aprofundez ideea, sunt convinsă că nu cele câteva replici în chineză cu care debutează filmul care a fost proiectat azi i-au făcut să iasă. Dar mă opresc aici cu malițiozitatea. 


Printre spectatori, câteva chipuri cunoscute... Asta îmi dă un oarecare confort emoțional, cu toate că mă simt eu însămi straniu de bine în sala asta pitică, populată de scaune ce zac acolo de pe vremea anilor mei de liceu, în care se simte un aer ușor muced, asortat perfect cu găurile mici din pânza pe care urmează să se proiecteze filmul. Remarc toate detaliile acestea neînsemnate în cele două minute de discurs pe care le mai apuc. Scurt și cuprinzător. Câteva aplauze seci, apoi întuneric, apoi... film.

Lilting – o poveste ”british”

O poveste cu cântec / Lilting (o traducere total anapoda după umilele mele cunoștințe de engleză literară), producție Marea Britanie, 2014 este filmul care a deschis în această seară FFE la Iași. Nu știu în ce măsură pot eu, privitor neavizat și total amator, să fac comentarii asupra unui film artistic (și scriu apăsat cuvântul, căci asta o cred cu tărie, că filmele europene alese pentru FFE trebuie să fie opere de artă; altfel, nu ar mai avea rost evenimentul în sine), dar mai știu că arta, indiferent ub ce formă se manifestă ea, înseamnă emoție a celui care este părtaș la actul artistic, indiferent din ce ipostază. Așa încât, fără să am pretenții de comentarii pertinente din punct de vedere al criticii de film sau al vreunui alt domeniu legat de cinematografie în mod profesionist, voi transforma aici în cuvinte emoții simple de privitor amator, dornic să-și umple privirea, sufletul și mintea de frumos.


Lilting este un film regizat de Hong Khaou, despre care, evident, nu știam mai nimic până acum câteva ore. De fapt, nici nu reținusem numele de pe afiș, dintr-o inocentă ignoranță care mă dez-obligă de lucrurile importante, căruia unui cunscător în domeniu nu i-ar fi cu siguranță nici permisă, nici iertată. Așa că am fot surprinsă, evident, când am auzit primele replici ale filmului și am văzut personajele (două dintre ele) conversând într-un dialect mandarin. După câteva minute bune, am început să mă întreb serios... ”Whats the point?”. Firul poveștii a început să se depene însă pe nesimțite... Junn, o chinezoiacă în vârstă, cu un trecut misterios, venită împreună cu soțul ei în Marea Britanie cu ani în urmă pentru a avea o viață mai bună, este prizoniera permanentă a unei nostalgii fără leac după țara pe care o părăsise. Fiul ei, Kai, homosexual, trăiește o poveste de dragoste ascunsă, pe care îi este teamă să o mărturiseacă mamei și decide să o interneze într-un azil. De aici, suferințe multiple, înecate în trăiri ambigui și bulversate de moartea lui Kai, resimțită dramatic pe de o parte de mamă, de Junn, pe de altă parte de Richard, iubitul aflat în umbră, care încearcă tardiv să își ispășească o iluzorie vină față de mama lui Kai, abandonată în azilul de bătrâni. Povestea în sine e simplă, dar, ca în foarte multe filme europene, cred, nu povestea e cea care contează, de fapt, ci starea pe care o transmite și reflecțiile la care îndeamnă spectatorul.

Lilting e un film trist. Despre oameni singuri, despre oameni slabi și despre oameni care se străduiesc cu orice preț să fie puternici. Este un film despre emoții trăite diferit, despre oameni care nu știu să își exprime emoțiile, de teamă că nu vor fi înțeleși sau pentru că limbile în care comunică sunt atât de diferite. Probabil că acesta este și sensul metaforei comunicării sau mai bine zis a imposibilității de a comunica din film. Este, pe de altă parte, trebuie să mărturisesc, și un film care aduce în prim plan homosexualitatea într-un alt mod, încercând să o pună într-o lumină diferită, firească, accentuând latura sensibilă a trăirilor personajelor. Excesul de emoție al lui Richard, aparenta răceală a mamei Junn care nu pare deloc afectată ori șocată de faptul că fiu său mort fusese homosexual (cu toate că acesta nu avusese curajul să îi spună) se vor a fi, probabil, sugestii ale unui punct de vedere asupra problemei. Nu mă pronunț în niciun fel, dar trebuie să recunosc că filmul în sine te provoacă la o reflecție altfel... pe teme la care cu siguranță nu m-aș fi gândit că voi reflecta în cadrul acesta, al unei săli minuscule de cinema.


Lilting e un film care mi-a lăsat un gust amar, n-aș putea spune anume de ce... Mi se întâmplă des când văd filme europene. Poate tocmai în asta rezidă și farmecul lor. Pentru că odată ieșit din sala întunecoasă rămâi, dincolo de povestea în sine pe care ai văzut-o, cu gânduri, cu întrebări, cu sensuri pe care le înțelegi sau nu. Lilting este un astfel de film, care te pune pe gânduri. Nu este însă genul de film pe care aș vrea să îl revăd. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că ceva din mine îmi spune că este un film pe care a doua oară l-aș privi la fel. Totuși, îl recomand mai ales celor care nu știu sau nu vor să știe ce înseamnă să simți și să nu poți exprima.


PS: Agitația parcului m-a rupt brusc din atmosfera londoneză și din tristețile efemere ale peliculei. Un amestec bizar de senzații mi s-a cuibărit totuși în suflet, într-o dorință intensă de a reveni și mâine, când se vor proiecta nu mai puțin de cinci filme europene la Casa de cultură ”Mihai Ursachi” din Copou.