redirect

duminică, 24 mai 2015

Ida sau despre adevăratul film de artă


Îmi propusesem să văd Ida încă de când am studiat pe îndelete programul proiecțiilor cinematografice din cadrul FFE 2015. Și nu pentru că a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (cu toate că aș fi ipocrită să nu recunosc că m-a impresionat lista lungă de premii acordate filmului, inclusiv aprecierea Parlamentului European a cărui susținere față de filmul de artă poate fi remarcată din cuvintele promițătoare care deschid pelicula - ”EP is comitted to culture!”), ci pentru că trailerul m-a convins încă din primele secunde. Nu știu dacă este vorba despre poveste, despre privirea de neuitat a Idei, despre candoarea bizară a unei limbi care îmi este total străină sau despre altceva. Cert este că Ida m-a convins din toate punctele de vedere că cinematografia este, dincolo de orice alte clișee, o artă pură, atunci când se vrea acest lucru.


Am ajuns la film mai devreme de această dată și asta pentru că m-am plimbat puțin prin parc cu Eli, înainte de film. Am decis să o iau cu mine, cu toate că e întotdeauna riscant să duci un copil de 13 ani la un film european fără să știi prea multe despre scenariu. Spun riscant, pentru că atunci când nu ești pregătit să percepi anumite mesaje îmbrăcate în artă se pot întâmpla multe. Cu toate acestea, eu am riscat. Și nu îmi pare deloc rău, pentru că sunt convinsă că Eli își va aminti de Ida întotdeauna, ca despre primul ei film de artă vizionat vreodată. Am ajuns, așadar, cu vreun sfert de oră înainte de ora 18:00 și ne-am postat cuminți pe una dintre băncile din fața Casei de cultură ”Mihai Ursachi”. Înainte de Ida, în programul zilei rulaseră alte trei filme: un documentar portughez, un film danez și Leviatanul regizorului rus Andrei Zvyagintsev pe care cred că aș vrea să îl văd. Azi l-am ratat totuși, din cauze obiective. Seara avea să se încheie, după Ida, cu o altă producție poloneză, ce pune de altfel și punctul final al celor trei zile de FFE la Iași.



De ce m-a impresionat Ida? Sau, mai bine spus, de ce trebuie neapărat văzut Ida? Cred că pentru mine, acum, sunt întrebări retorice. Povestea Idei este una plină de sensuri, pe care Pawel Pawlikowski le exprimă într-un mod sublim, în scene de o expresivitate care nu are cum să nu te miște. Tânăra Anna urmează să se călugărească, însă înainte de acest pas, maica stereță o îndrumă să își cunoască dingura rudă în viață, pe Wanda, o mătușă care îi va destăinui Annei trecutul tulburător al familiei. Așa află Anna că de fapt ea se numește Ida și este evreică, iar familia ei a pierit în timpul războiului în niște condiții neclare, pe care cele două femei urmează să le afle într-o emoționantă întoarcere în trecut, pe urmele identității pierdute. Anna – Ida trăiește practic o triplă experiență limită: află că este evreică, își găsește în cele din urmă mormântul familiei și face în mod conștient o alegere în privința vieții monahale. Și totul se petrece parcă într-un surplus de dramă, dar care este, totuși atât de firesc în curgerea vieții personajului. Ida este un personaj de o candoare care te lasă fără cuvinte. Iar contrastul voit cu Wanda, alt personaj fascinant, pune în lumină două moduri diferite de a trăi dramatismul unor experiențe umane revelatorii.

  

Simbolistica fiecărei scene este, cred, elementul copleșitor al filmului. Totul se petrece în Ida într-un fel de curgere perfect cadențată a timpului, pe fundalul unui ecou imaginar al clinchetelor scoase de tacâmurile din scena mesei ce urmează imediat după scena ce deschide filmul. Fiecare detaliu, fiecare mișcare, fiecare prim-plan, totul pare să evolueze gradat spre un punct culminant care dă măsura valorii filmului. Scena în care Wanda și Ida își regăsesc familia, completată de mărturisirea vinei de către ucigaș, este absolut copleșitoare. La fel ca și scena sinuciderii sau scenele în care Ida își testează limitele omenești înainte de a se călugări. Totul, în Ida, este artă – de la imagine la cuvânt, de la personaje la decor, de la mesaj la țesătura fragilă a poveștii. Trebuie doar să ai, ca spectator, disponibilitatea spirituală necesară și, e drept, o anumită cultură cinematografică și nu numai, pentru a filtra toată valoarea acestui adevărat film de artă.