redirect

miercuri, 3 februarie 2016

Viața în cerc (déjà-vu)

Sunt uneori zile în care singurul lucru pe care ți-l dorești este ca timpul să curgă lent, fără să-ți tulbure calmul aparent pe care l-ai exersat conștient, încât ai ajuns să-i deprinzi mecanismul complicat. Te trezești cu noaptea în cap doar pentru că nu vrei să-ți pierzi antrenamentul de a-ți limpezi gândurile cât încă este noapte și chiar dacă știi că ai o mie de lucruri de făcut și că de fapt pentru ele ți-ai supus voluntar neuronii chinului inutil al soneriei matinale îți place să crezi că ai făcut-o pentru că voiai să bei cafeaua în liniște, tu cu tine.

Te minți și știi foarte bine asta, dar n-ai încotro... Ziua a început oricum cu sau fără regretele tale, așa că ai face bine să-i prinzi ritmul. O faci cumva, stângaci, ca de obicei, dar intri în joc, mereu cu aceeași ezitare copilărească, de parcă ar fi prima zi în care înveți să trăiești cu adevărat. Te minunezi cât de repede poți trece de la o stare la alta, zâmbești la gândul că azi e altfel și alergi... alergi necontenit în goană nebună după himere care te bântuie haotic și-ncerci în zadar să te-amăgești în rutina dulce-amărui care te face să uiți cine ești tu. Îți miști vioi trupul obosit de nopți albe depuse cu grijă în memoria ce adună zilnic clipe... clipe ca aceasta, în care te întrebi dacă nu cumva alergi într-un cerc iluzoriu, căutând ceea ce nu vei găsi niciodată dacă rămâi în el. Vorbești, faci schimburi gratuite de replici banale, râzi, te miști, te agiți inutil, dar conștient, faci o mie de lucruri despre care știi că trebuie făcute, dar ai renunțat de mult timp să te mai întrebi de ce, apoi, deodată, pur și simplu, te oprești. Fără premeditare, fără motiv anume. Privești în jur la mișcările artificiale de mâini, la zâmbete false, la oameni păpuși pe care îi percepi altfel. Devii surd la orice s-ar putea interpune între tine și TU și fără să-ți dai seama o iei în sens invers, către tine. Nu știi ce anume ți-a declanșat nebunia, simți doar că vrei să fii în altă parte, tu cu tine. Știi că nu asta e soluția, dar te îndrepți fără să te mai întrebi nimic către locul acela din tine în care te întorci mereu și mereu. Ți se sparg în minte cioburi de fraze, zâmbete, apoi valuri de ecou îndepărtat, trecut, prezent, viitor, amestecate toate într-un haos ce stă să explodeze. De ce? Ai un chinuitor déjà-vu, pe care ți-l dă locul în care ai ajuns între timp ca să privești nestingherit apusul – un apus imaginar, pentru că e abia prânzul, de fapt. Oameni, întâmplări, locuri... te năpădesc toate deodată, fără să ai timp să le ordonezi după vreun criteriu. Unde ești tu în toată ecuația asta? Nu te-ai pierdut oare cumva pe drum? Și dacă te-ai pierdut, ce mai cauți aici, acum? Haos. De gânduri, de stări, de lacrimi. Știi că poți, știi că vrei, dar e ceva în tine mai puternic, care te ține în loc și te face să te întorci mereu și mereu pe unde ai mai fost. Ca în locul acesta pustiu, bunăoară, în care ai îndrăznit cu ceva timp în urmă să îți alungi singurătatea, într-o noapte cu lună și constelații ciudate în care în câteva secunde al căror tremur ți s-a întipărit în toată ființa ai realizat că viața ta e un cerc. Da, 360 de grade care pot schimba într-o clipă totul. Îți amintești asta mereu de atunci. Îți amintești mereu că cercul se poate frânge haotic oricând și știi că nu te poți împotrivi. Dar uiți mereu că simți, că poți, că vrei, că... că totul e altceva decât goană nebună după un ceva fără nume, ori întoarcere eternă în locurile prin care ai sentimentul că ai alergat mereu fără să-ți iei răgazul de le lăsa să se oglindească în tine. Știi toate astea, și totuși... e nevoie de o oglindă vie care să îți arate cum ești. Și deși nu îți place ceea ce auzi, te recunoști în fiecare silabă. Da, așa ești TU! Trăiești într-un etern déjà-vu în care te-ai închis ca într-un clopot de sticlă, doar pentru că ți-a fost suficient de frică să nu te supui mișcării curbe a cercului. Și acum... când oglinda îți este îndreptată spre tine, riunde te-ai ascunde simți că nu mai scapi de tine însuți. Te oprești din goană, din plâns, din agonie... Și zâmbești. O faci pentru că ți se spune să o faci, de infinite ori, până ai să înveți că, de fapt, viața nu e doar în cerc, ci și în afara lui și că e de ajuns să prinzi clipa aceea de nebunie în care să îndrăznești să îl rupi și să evadezi din viață în... VIAȚĂ.


Și când te gândești că începuse totul ca o zi banală...cu aburi de cafea pe geamul acoperit încă de întunericul nopții...