redirect

vineri, 29 ianuarie 2016

Gramatica zâmbetelor

Mi s-a spus de nenumărate ori în ultima vreme să zâmbesc mai mult... de către oameni diferiți, în contexte diferite, dar având în mod cert un numitor comun. Așa cum am zâmbit însă în ultimele zile nu am făcut-o, cred, niciodată înainte. Am zâmbit mult, am zâmbit cu sens sau fără, spontan sau într-un soi de premeditare care însă nu mi-a aparținut decât în clipa în care am conștientizat câtă nevoie am de zâmbete... Am zâmbit de cele mai multe ori în mod conștient, însă fără nimic artificial, ca într-un fel de exercițiu reluat sistematic dintr-o nevoie interioară încă neidentificată, până când ajunge să devină involuntar.

Zâmbetul... simplu și enigmatic prin însăși natura lui, devine parte din tine atunci când ajungi să îi pătrunzi sensul ascuns care, de fapt, îți era atât de la îndemână pentru a fi înțeles. Ajungi să îi deslușești limbajul candid abia atunci când reușești, tot involuntar, să vezi dincolo de aparențe, să simți că există, dincolo de nonverbal, o întreagă istorie a zâmbetului, ale cărei repere le purtăm, de fapt, cu toții în noi înșine. Mi-a trecut prin minte adineaori că omul nu are nevoie de motive ca să zâmbească (sau cel puțin nu de motive prea profunde, ori prea serioase), în schimb zâmbetul în sine poate deveni, atunci când te aștepți mai puțin, motivația pentru a te trezi în zori din coșmarul nocturn în care ai fost aruncat fără voie de vâltorile vieții.


Am descoperit în zilele acestea care s-au scurs altfel că există, dincolo de aparențe, un fel de gramatică a zâmbetului – o gramatică simplă, fără prea multe semne de ortografie și punctuație, pe care dacă ești suficient de ancorat în propriile-ți drame depășite și suficient de antrenat în lecții de viață învățate fără să vrei uneori, poți ajunge să o stăpânești chiar mai bine decât îți imaginai vreodată. Ai nevoie doar de o oglindă vie, uneori senină, alteori având ea însăși nevoie (paradoxal!) de zâmbet pentru a te face să zâmbești iar și iar. O oglindă în care să poți mereu exersa, fără teama de a fi judecat în vreun fel, fără frica de eșec, de compromisuri ori dezamăgiri trecătoare. 

A zâmbi pur și simplu devine astfel un fel de exercițiu suprem și necesar în înțelegerea ideală a călătoriei către tine însuți. Iar sensul îl înțelegi doar atunci când, în miez de noapte, printre virgule și cuvinte încâlcite din alte gramatici complicate, zâmbetul îți este completat spontan de cuvinte ascunse abil în alte fărâme de gând, care te fac să să zâmbești la rându-ți: ”Îți multumesc pentru că ești acolo... și pentru că zâmbești!” Le diseci involuntar, le acoperi de sens, le dezbraci de metaforă și de eufonii înșelătoare, complicându-te la fel de involuntar într-o stilistică a zâmbetului, care te face să tresari. Știi atunci că ai deprins sensurile și că exercițiile nu au fost în zadar. Zâmbești... și asta îți e de ajuns!